Ferestre spre lume

La sfârșitul lui februarie, Bill Henning a susținut la București workshop-uri despre organizare comunitară, advocacy, și dizabilitate, cu accent pe deficiențele de vedere. Bill este director executiv al Boston Center for Independent Living, având o experiență în advocacy de 41 de ani.

În cadrul atelierului de pe 23 februarie, cuvântul de căpătâi a fost împreună. Despre cum reușim împreună să ne apropiem de incluziunea socială. Despre cum, pentru a reuși, e nevoie de o inițiativă cu dublu sens, centrată pe poveste: un sens ține de împărtășirea poveștii personale în cadrul comunității, iar celălalt sens, de punerea la un loc a punctelor comune ale poveștilor indivizilor ce formează comunitatea, și aducerea lor în fața celorlalți, a oamenilor fără tangențe cu dizabilitatea.

Unul din punctele centrale ale atelierului a fost Social Media- cum nu ai nevoie neapărată de mass media tradiționale, dat fiind că acum îți poți spune povestea pe canalele de Social Media personale, și să o faci cunoscută cât mai multor oameni. Pentru că Social Media funcționează pe baza poveștilor, iar poveștile împărtășite sunt cele care generează schimbarea, mai ales când sunt parte a unui discurs asumat al unei comunități, al unui grup.

De fapt, acea duminică a fost o zi cu și despre comunitate, dincolo de informație și discuția cum e la noi-cum e la voi. Despre punerea împreună a oamenilor legați de același fir roșu, indiferent de vârstă sau formă de dizabilitate. Pentru că acolo erau de la tineri la vârstnici, oameni cu deficiențe de vedere și fără, toți vrând să afle  cum pot să facă lucrurile să se miște altfel, să se miște mai bine, mai eficient.

Așa am aflat de eforturile Organizației Mondiale a Sănătății pentru crearea la nivel global a comunităților de îmbătrânire sănătoasă, care să aducă împreună adulți și vârstnici cu și fără dizabilități. Și am zâmbit, la gândul că tinerii cu dizabilități de astăzi pot fi, cu destul noroc, adulții și vârstnicii su dizabilități de mâine, dar și la gândul singurătății care afectează, fără discriminare, vârstnicii români. În contextul ăsta, inițiativa OMS nu mai pare deloc un moft.

Și tot în acea duminică am aflat că, dat fiind că dizabilitatea afectează 15% din populația planetei, conform datelor oficiale ale OMS. Asta înseamnă că sunt mult mai mulți oameni care aleg să facă abstracție de persoanele cu dizabilități din jurul lor, să le ignore, decât oameni care nu cunosc nici măcar una. Și asta mă duce spre o altă idee din cadrul atelierului, cea a schimbării civice generate de poveștile celor cu nevoi speciale. Despre cât de important e să ne comunicăm deschis nevoile celor care pot să ajute: cadrelor didactice, cunoscuților, posibililor angajatori, oamenilor politici. Despre importanța asocierii poveștilor individuale cu argumente documentate- asta înseamnă să știi legislația în vigoare, ca să poți, ca grup, exercita presiune asupra celor care pot grăbi schimbarea, cum ar fi marile corporații.

S-a vorbit mult și despre asta, despre cum îți găsești un loc de muncă, în contextul în care vii cu o dizabilitate. Despre cum societatea nu e, încă, pregătită să mergi la interviu și să îi spui Bună, eu sunt X, am o dizabilitate, și vreau să mă angajez la voi!. Și despre cum poți, ca grup vulnerabil să o convingi că ar trebui să te angajeze pe tine, nu un candidat tipic, dincolo de ideea că e posibil ca tu să fii mai bine pregătit. Pentru că, în prezent, societatea românească încă trebuie convinsă.

Iar asta nu se face ușor. Angajatorului trebuie să-i explici, inițial, de ce ești tu bun pentru el. Ca individ. Apoi, să mergi mai în profunzime și să-i spui despre avantajele pe care le are, administrativ vorbind, dacă te angajează. Practic, trebuie întâi să te documentezi, să știi ce drepturi ai, ce obligații, și mai ales ce schimbări aduci tu în relația angajatorului cu statul, iar apoi, să înveți să te vinzi. Sună complicat, știu, dar alternativa în care, dacă ești norocos să ai o dizabilitate invizibilă, o ascunzi până îți demonstrezi valoarea ca angajat, e și mai complicată.

Privind în spate, la acea zi de atelier, aș zice că pancarda cu NOI APRINDEM LUMINA din sediul CeRe, unde a avut loc evenimentul, nu-i deloc o ironie. Chiar dacă jumătate din participanții la atelier erau nevăzători, toți erau oameni cu viziune. Fără excepție. Oameni care voiau să facă lucrurile mai bine decât sunt, oameni care erau dispuși să își împartă poveștile și ce au învățat din ce-au trăit unii cu ceilalți. Oameni care te integrau și pe tine în grup, chiar dacă se știau unii cu ceilalți deja.

Nu știu dacă am plecat de acolo cu informații fundamental noi. Cel mai probabil, nu. Dar sigur am plecat de acolo un pic mai încrezătoare, mai convinsă că știu ce am de făcut, mai inspirată. Am ieșit din sală cu mai multă claritate, și cu zâmbetul pe care ți-l dă sentimentul că ești pe drumul cel bun. Cel mai important, însă, am rămas, după evenimentul respectiv, cu oameni. Oameni buni, cu care țin legătura, și de la care o să învăț, cu siguranță, de fiecare dată câte ceva. Pentru că e doar o chestiune de timp până când ne vom întâlni din nou, chiar și numai ca să povestim ce s-a mai întâmplat, ce s-a schimbat peste timp.

La finalul zilei, indiferent cât de diferite ar fi dizabilitățile noastre, noi toți suntem egali în fața unui sistem care nu a învățat încă să-și protejeze și respecte cetățenii vulnerabili, iar primii pași ai oricărui demers de schimbare sunt oamenii care pricep că a venit timpul să se adune. Pentru că, la finalul zilei, cel mai greu drum nu este cel mai lung, ci drumul pe care-l mergi de unul singur.

Bilanț. Sau despre cum au oamenii nevoie de alți oameni

shutterstock_212287204

Azi a fost ultima zi de vară. Și ce altceva mai bun de făcut într-o ultimă zi, nu contează a ce, decât un bilanț, o socoteală? Vai, cât de clișeic! Și, cu toate astea, ăsta nu-i un bilanț standard, cu cifre reci ce te privesc amenințător dintre hârțoage, nu. Ăsta-i un bilanț mai special, unul despre oameni.
E despre toți oamenii cu care-am vrut să păstrez contactul direct cândva, dar…nu s-a putut. Că n-au vrut-o ei, că n-am vrut eu, că am vrut amândoi dar nu era vremea potrivită, ideea e, dincolo de posibilele motive, că…nu s-a putut. Și am fi vrut, poate, din tot sufletul să se poată. Cine zice că n-are nevoie de oameni, minte. Nimic nu îți dă cu o mai mare acuratețe adevărata măsură a schimbării tale ca revederea cu trecutul. Cu o anume bucată bipedă de trecut. Abia atunci realizezi aplicabilitatea unor enunțuri altminteri golite de sens, cum ar fi ăla că fiecare om cu care ai avut o relație va spune veșnic ceva despre tine lumii. Și aici nu e vorba, cum greșit se-nțelege, doar despre relațiile romantice. O relație e, simplu și direct, orice schimb dintre două persoane. Ai o relație cu poștașul, cu vecinul, cu învățătoarea copiilor tăi, cu cel mai bun prieten, cu rudele. Ai o relație chiar și cu necunoscuții cu care ai schimbat priviri în metrou și care te-au lăsat, poate, cu întrebări despre viețile lor. Atât e de simplu.
Suntem, de bine, de rău, suma oamenilor pe care îi știm, a oamenilor care au însemnat măcar cât o furnică pentru noi la un moment dat. Chiar dacă suntem egocentrici și ne e frică să recunoaștem asta, o admitem de fiecare dată când ne surprindem gândindu-ne ”Dar ce-o mai fi făcând oare Icsulescu? N-am mai auzit de el de atâta vreme…” în serile fără somn. Suntem toți oamenii din viața noastră și încă ceva în plus, doar că uneori trebuie să dăm, accidental, peste oameni. Să dăm peste ei din cea mai pură întâmplare. Și doar atunci realizăm și noi, nu doar apropiații, că ”Te-ai schimbat!” auzit atât de des din gurile celor dragi, e un adevăr mai mult decât e un reproș. În clipele scurte și luminoase când ne revedem cu un om ce ne povestește tăcut despre vechea noastră versiune. Fără oameni, sufletele ne-ar fi albe, sau negre, sau gri. Oamenii din viața noastră ne colorează sufletele, doar că, în timp, se transformă și ei, ca și noi. Devin, din culori neon, culori pastelate, mai cuminți, dar nu ne părăsesc niciodată. Nici măcar cei care ne declară sus și tare că o fac, nu pleacă din viețile noastre. Rămân cu noi așa cum noi rămânem cu ei, sub forma unor pasteluri inconsistente si ireproductibile, amprente ce stau mărturie unui alt timp, unui alt om. Atât, dar până și asta e mai mult decât destul ca să ne definească unicitatea ca ființe în lumea asta mare, să ne dea un sens.