#tentatii

tentația n-are miros,
sau umbră. ea
e doar un chip cald ce
te privește cu un fel de
milă, în timp ce îți șoptește
insinuant, subtil, aceeași întrebare:
“Ți-e frică de mine?”

e un secret pe care-l eviți,
nimeni nu știe
de câte ori ai cedat,
cum se întâmplă,
dacă există semne care
te-anunță înainte de întâmplare
sau cum se simte tentația de fapt

nu e ceva despre care
să vrei să vorbești într-o piață.
nu e comod să-ți dai slăbiciunile
exteriorului non-eu, să le
pictezi în chip de podoabă pe față
și cu siguranță nu in fața judecății
fațadelor perfecte ale celorlalți vrei
tu să te arăți, să te expui.
așa că taci. nimeni nu știe,
iar tu nu spui nimănui…

unora n-are rost să le spui,
știi că n-ar pricepe, că-s încă prea mici.
pe alții nu-i sperii, vezi că umblă năuci
si nu-i mai încarci și cu alte năluci…

păstrezi pentru tine orice ipostază nouă,
cum faci o promisiune ca să încalci două
cum tentația nu-i străină, e doar
o parte din tine. un membru al
anatomiei afective, nedeclarative, cel
legat de durerea mocnită de sub stern
și viața între tentații e-un fel de poem,
cu irizații de adrenalină pe paginile unui infern
sterp, linear, în care orice zi
e trasă la indigo după cealaltă
și unde nimic nu pare să se
întâmple sau să se schimbe de azi pe mâine,
un loc unde nu știi dacă ce înghiți e cenușă sau pâine,
de unde nimeni nu pleacă, deși mereu lumea vine

tot ea te face să te întrebi unde
începe cu adevărat nebunia,
că până la urmă, orice autodistrugere
ajunge self-harm dacă e sistematică
și e greu să nu, când nimic nu te împiedică
pe interior să faci tot ce știi
că distruge fără să ajute la nimic,
dar știi că în fața unei posibile alegeri
vechi între un rău sigur și un bine probabil
se întâmplă să rămâi tot singur și tot mic…

tentația împletește în sine
promisiuni frumoase și minciuni
pe care cei mai slabi le văd minuni
atunci când merg de colo-colo
căutând de zor un loc sub soare
în timp ce se blochează pe câte un petic de cer

e promisiunea răspunsului adevărat
la întrebări ce nu s-au pus niciodată,
e un amestec de ascuns și vină,
de “aș face-o iar!” și “ce m-a apucat iar?”,
un gram de nefericire mascat într-un dar
și niciodată un rendez-vous singular.

de asta dependența de tentații
adună victime ce respiră exclamații
și trecerea timpului le reformează instalații
intravenoase alternative prin care se scurg
la liber amintiri și regrete, pulsează afecte
și-n care se gravează toate nopțile albe
ca într-o istorie a luptelor nepurtate,
a vorbelor neisprăvite, a șanselor nedate.

pentru că doar tentația promite
că o să vindece tot, absolut tot,
doar ea te pupă pe frunte și îți șoptește
când totul e strigăt în jur,
dar nu contează că șoaptele-i sunt
abecedar pentru dezastre mascate,
poleite în exces de vulnerabilitate,
nici că vine cu prețul unei tăceri blamate.
cu urme de șters, cu priviri peste umăr în spate
ca nu cumva cineva să vadă cum ai căzut
în proprii ochi astă-noapte
și-n toate nopțile ce i-au urmat

nu, tentațiile se țin si ne consumă
în privat, acolo unde
timpul se măsoară în secunde
iar singurătatea amplifică tot.
e dulceagă, subtilă, ultima din lot
și ne bate nervii într-o spumă
de nedefinit, baloane de săpun și miros de gumă,
ne ia individual și ne trezim mătrășiți colectiv
de una și aceeași dramă reciclată subiectiv
al cărei ecou e la păstrare în sertar, activ

eșec relațional

Favim.com-anorexia-bampw-black-black-and-white-611679

 

”Îmbrățișează-mă, sunt un eșec!”

e refrenul nespus al atâtor zile, nopți,

momente ce trec unul după altul, la infinit,

fraza pe care-aș repeta-o, urlând a neputință, mereu,

doar că…

n-am cui. în jurul meu

e avalanșă de oameni ce fug

care-ncotro, cu ochi goi, niciodată

la pas și niciodată cu sens,

așa că rămân cu mine,

captivă-n galeria de aproape artă

a propriilor trăiri.

înnebunesc și nici măcar nu-mi pasă;

prin mine trec miliarde

de gânduri, trăiri, amintiri și senzații.

mă chircesc pe podea ca și cum ar fi ultima

care mă poate-nțelege, asculta, alina,

trag o inspirație de veșnicie și-ncep

pe dată să tremur lumesc

gândindu-mă că tocmai am pierdut tot.

tot ce trece prin mine fără să pot întreba

de unde vine, pe cine caută sau încotro,

singura șansă de-acces spre tot ce iubesc

și-n timpul ăsta nedefinit mă golesc;

 mă golesc de rost, de simțiri, de dorință,

sclipirea din ochi ia sfârșit. gata,

de-acum o să fiu ca oamenii de la metrou

cu ochi goi, nostalgici aproape

după cine știe ce. or fi după zile ca asta?

cine mai știe? știu doar că din mine

pleacă așa, ca stolurile migratoare, rând pe rând,

cu râs isteric și crud, mort de viu

tot ce cândva am fost.

azi stau chircită pe podea,

tremur nervos și-o voce mă cheamă.

aș da orice să fie reală, știu că nu e,

dar vocea aia cu amintiri de porțelan

și textură de cărămidă nearsă

e unul din cele mai adânci secrete,

ultimul lucru la care renunț cu voia mea,

căci nu-i nici un secret deja:

vocea aia-i vocea ta. tu și secretul meu

purtați același nume,

dar nu ești aici,

iar eu fac autopsia celui mai dur atac de panică din lume

disecând anatomia unui eșec relațional.

o fi blestem sau o fi dar?