”Ai grija de tine!”

130924047584060098.jpg

E o formulare pe care o auzim pe toate drumurile, marcand, de obicei, un final al discutiei cu o persoana de care ne pasa. La cat de intens e folosita, ai putea chiar crede ca, in societatea noastra contemporana, grija e o valoare fundamentala. Ceea ce este si nu este real.

Este o afirmatie reala, si grija chiar este o valoare fundamentala, atunci cand vorbim despre grija fata de exteriorul imediat apropiat, de oamenii dragi. Este o afirmatie falsa, atunci cand raportarea se face la grija fata de propria persoana, acolo unde exista in mod evident lacune serioase. Asta se poate intampla si pentru ca nimeni, sau aproape nimeni, nu pare sa stie cum anume se traduce, in comportamente si actiuni concrete, a avea grija de tine. E ca si cum asteptam, cuminti, sa vina cineva si sa ne arate: ”Uite, ba, neispravitilor, asa se face!”. Sa ne dea reteta magica si noi sa trecem la treaba. Adaug aici si vechea, foarte vechea prejudecata ce facea din grija fata de propria persoana o forma indezirabila de egoism, si iata-ne ajunsi…unde-am ajuns.

Adica in pragul colapsului mental, in diferite grade si forme de manifestare, cei mai multi dintre noi, dar…suntem acolo. Si asta e, sau ar trebui sa fie, alarmant. Mai ales cand grija asta de sine, sau mai bine spus, reteta ei e, de fapt, ataaat de simpla. Si incepe, ca orice reteta buna, cu intelegerea.

Avem de inteles, inainte de orice, cateva treburi elementare. Si prin intelegere, ma refer si la acceptarea lor ca fapte, nu doar la aprobarea pasiva a existentei lor. Primul ar fi ca viata nu-i neaparat roz. Sau doar roz. Ca nu suntem toooot timpul bine dispusi, energici, productivi, cu chef de viata. Avem si zile cand nu vrem nimic de la nimeni, decat sa fim lasati in pace, sa nu facem nimic, sa ne izolam. Si e in regula ca ele exista, fiindca aduc un strop de echilibru. Unde s-ar ajunge daca am fi niste oameni pusi pe treaba tot timpul?

Al doilea, ar fi ca grija de sine e semn al respectului de sine, nu al egoismului. E in regula sa vrei sa ajuti, sa aduci ceva bun comunitatii, dar pentru asta trebuie sa fii in stare buna tu intai. Si asta inseamna ca nu exista nimeni care sa te invete cum sa ai grija de tine, e ceva ce descoperi personal, prin incercari multiple. Aparent, bunicii nostri stiau asta mai bine decat noi. O parte din segmentul asta al igienei mentale denumit grija de sine e constituit, zic eu, din mici placeri. Din tabieturi formate si respectate. Aici pot spune cu sinceritate ca imi respect bunica- are 84 de ani, o poveste de viata impresionanta, ca mai toti bunicii nostri, si, cu toate astea, are inca tabieturile sale de care nu se lipseste. Fie ca vorbim despre somn dupa-amiaza, citit, sau plimbari pe jos, inca le mai respecta, in masura in care fizicul o ajuta. Cred ca e cazul ca si noi sa adoptam genul asta de atitudine atunci cand vine vorba despre relatia cu noi insine.

Pentru ca grija de sine nu inseamna neaparat ca te duci la spa, la salon si la shopping. Evident, poate insemna si asta, si nu-i rau deloc, dar grija de sine, in esenta ei, se ocupa cu tot ce poate sa aduca o stare de bine si de liniste. Poate fi ziua in care te-ai uitat pentru a zecea oara la un film (si, evident, ai plans iar), sau o seara in care te pui sa dormi devreme, la fel cum poate fi ceaiul preferat baut din cea mai frumoasa cana, cu albumul tau de suflet ca fundal sonor, cartea aia pe care tot ziceai c-o citesti si fotoliul comod sau patul. Poate fi ziua din saptamana pe care ai desemnat-o ca fiind ziua ta, si-n care te ocupi linistit de toate chestiile pe care in mod normal esti prea aglomerat sa le faci- poate desenezi, poate iesi in parc sa te plimbi, poate gatesti cu prietenii sau, pur si simplu, dormi si nu faci nimic. Sau poate iti iei rucsacul si pleci o zi, doua, pe undeva. La fel de bine cum poate sa fie momentul tau cu tine de fiecare zi, si ziua aia pe care iti place sa ti-o aloci in intregime.

Toate astea sunt forme de grija fata de propria persoana, si, poate, cele mai eficiente moduri de a te dezvolta in mod real ca om. O sa sune nelalocul lui, dar pana si plansul poate fi o forma de grija fata de propria persoana, in conditiile in care ramane, din experientele mele, cea mai eficienta metoda de eliminare a surplusului emotional existenta pana in prezent. Deci e in regula, si chiar indicat, sa plangi atunci cand simti nevoia, cat timp o simti.

Grija fata de propria persoana mai implica, insa, si oameni. Si renuntare. Renuntare la acei oameni a caror prezenta in preajma noastra aduce ingrijorari, tristete, devalorizare in proprii ochi. Sau, pur si simplu, la acei oameni cu care pastram o relatie buna doar din inertie, fiindca “nu se face” sa nu mai vorbim cu ei. Cu care nu mai simtim ca am avea ceva comun. A caror prezenta in vietile noastre nu mai e aducatoare de bucurie, de calm, de bine. Sau, in cazurile extreme, dar tot mai dese, care s-au dovedit a fi toxici. Fiindca oricat de cinic suna, si legaturile umane au date de expirare. Nescrise, e adevarat, dar ele exista, si atunci cand sunt atinse, cea mai mare dovada de intelepciune, dar si de grija si respect fata de cine suntem, este sa renuntam la ele.

Iar al treilea lucru ce trebuie amintit acum si inteles, e ca exista atatea retete ale grijii fata de propria persoana, cati oameni pe lume. Ca nu exista forme superioare si inferioare ale grijii de sine. Exista, in schimb, forme reale, autentice, si surogate. Ca, uneori, diferenta intre autentic si surogat e facuta de cantitate, de grad, nu de comportament in sine. Iar atunci trebuie cautata, ca intotdeauna, cauza generatoare de dezechilibru. Pentru ca sigur exista si la fel de sigur e bine pitita pe undeva.

Singurul lucru ce ramane de spus e ca primul pas spre o lume, o societate mai buna, e un numar mai mare de oameni ce se ingrijesc sa le fie bine- fizic si psihic. O societate in care indivizii inteleg ca timpul in care nu fac nimic productiv, sau in care nu dau la fel de mult randament, e la fel de important in echilibrul macro al propriilor sisteme existentiale ca cel in care functioneaza la capacitate maxima. Ca diferenta intre un om cu tabieturi si unul care alearga de zor sa ii ajute pe toti poate ca nu se vede acum, dar se va vedea, cu siguranta, peste zece ani. Si ca trebuie sa ne preocupe binele nostru de azi in egala masura in care ne preocupa contributia la binele celor ce vor veni dupa noi. Altfel e doar o minciuna, una in spatele careia vom sti mereu ca se ascunde adevarul unei propozitii scurte: nu e, de fapt, bine pentru nimeni. Asa ca hai sa avem, fiecare, grija de noi insine, o grija reala de noi insine si, poate, atunci vom fi indreptatiti sa speram ca o sa fie bine pentru toti.

Fleacuri de suflet

vs2

Hai sa va spun ceva: traim intr-o lume a inutilitatilor mascate. Deghizate abil in cutume sociale. N-ai zice ? Atunci lasa-ma, scepticule de serviciu, sa-ti povestesc un pic, atat cat ma pricep si eu…

Nu stim din capul locului cine suntem si ce vrem. Trebuie sa testam, sa trecem prin faze una mai dubioasa ca alta, pana sa putem pune degetul pe un punct unde sa putem spune ca suntem noi, oricum am fi. Stam pe langa oameni care nu ne fac nici mai buni, nici mai frumosi, nici mai destepti, ce sa mai zicem despre a ne face mai intelepti sau mai siguri pe noi. Si asta doar fiindca nu vrem sa fim singuri. Asa s-a nascut compromisul- stai pe langa oameni in preajma carora nu poti fi tu insuti doar pentru ca e preferabil situatiei in care stai tu cu tine. Ca n-ai de ales, practic. Cam psihotic, nu ti se pare?

A, si sa nu uit: cumparam, fratilor! Multe, de toate, cu sau fara rost. Bluza aia ca e la moda, de mancare ”sa fie”, si, in general, fara un scop clar. Shopping-ul, cum i se zice mai nou, a devenit terapie, activitate recreativa, a devenit saracu’ de toate, numai valoarea lui utilitara s-a pierdut undeva in proces. Pentru ca, sincer vorbind, cumparam chestii care ne aduc (sau, mai clar, ni se pare ca ne-ar aduce) un anume statut, un beneficiu cat de marunt, nu care ne-ar trebui in mod clar.

Pentru ca dupa asta tanjim: dupa bine. Vrem sa ne fie bine, dar nu mai stim cum sa facem asta. Ca nu ne pricepem. Asa ca ne-am apucat de cautat surogate, care pe unde. Si tot nu-ntelegem ca nu obiectele conteaza, ci sufletul pe care li-l dam. Momentele pe care le reprezinta. Artefactele emotionale care merg cu noi pe drumul nostru, chiar daca persoanele de care ne leaga simbolic au ales alta carare fata de-a noastra. Abia alea au valoare si imbogatesc, insufletesc o casa, facand-o „acasa”. Fie ca e cana de la prietena din copilarie care a incercat sa te faca sa-ti placa ceaiul si tie, mintindu-te ca are un gust mai bun daca-l bei din cana aia, bijuteriile de familie, scrisoarea si martisorul de la colega zurlie de facultate, biletelul de la colega de banca din liceu, numai bun de citit (si scris expre pentru) atunci cand simti ca esti gata-gata s-o iei pe aratura, sau domnu’ cu mila mai stie ce. Alea-s lucrurile demne de ingrijit si pastrat cat mai mult posibil. Ele-ti arata firul rosu pe care-ai mers in timp, facandu-te sa fii mandru de tine si sa-ti constientizezi postura si evolutia fireasca. Si tot alea-s lucrurile pe care o sa le pretuiesti cu adevarat- o sa plangi daca scapi si spargi cana aia, la fel si daca ai pierdut scrisoarea, si asta chiar daca, financiar, ele nu-nseamna cine stie ce. Pentru ca mai au un alt fel de valoare a lor, intrinseca- valoarea amintirii pe care-o poarta cu ele.

Nu pot spune ca satisfacerea unui capriciu de moment e fundamental rea, ar fi ipocrit. Dar pot, si-o voi face, sa spun ca viata nu e un adunat de capricii materiale. Din contra, daca e sa fie, e mai degraba o adunare atenta de obiecte cu valoare adaugata, afectiva. Si pe-alea le alegem atent cand le lasam noi, dar si mai atent alegem oamenii care ne pot lasa un astfel de obiect-artefact. Si-abia in asta consta frumusetea vietii, de fapt. Si-abia atunci vom fi vecini cu fericirea. Chiar daca nu pare.