#acasă

acasă e doar un cuvânt
de găsit în DEX,
cuvântul de la pagina 5.
sentimentul?
una din frumusețile spre care
nu mai există hărți,
de-ai uitat drumul. unde
te uiți când îți e dor de casă?

casă, acasă, loc.
ce faci în zilele în care
te-ai pierdut
de tine,
casa
te duce întotdeauna spre-năuntru.
care
cameră a inimii e camera ta?

vocea devine fir roșu, conector,
vocea
pentru care nu sunt destul niciodată
e vocea
tuturor bărbaților pe care i-am iubit vreodată,
și în primul rând e vocea ta, tată

privirea e un alt fel de atingere,
un mod nefiltrat de a spune
povești când îți e frică să deschizi
buzele, să lași
să zboare cuvintele păstrate înăuntru,
la căldură,
loc comod unde niciodată
nu intră nimeni neverificat

ce-o să faci
dacă într-o zi am să-ți spun
că drumul spre Ea e drumul spre tine
scos în afara ta, o punte
făcută din tot ce te-a făcut să tremuri,
din
groază și extaz, plâns și furie, râs
și neputință?

o să-ți mai fie casă cineva,
te-oi mai uita
la ceas când trebuie să pleci
sau vei rămâne, captiv de bună voie
în casa din carne cu gene mari
ce te privește drept în ochi și unde
se vorbește o limbă-n care nu se folosesc
deloc cuvinte, unde
blestemele se adună în zâmbete reci?
ce-ți trebuie să stai,
ce-mi ceri să pleci?

#umbra

urlet. discontinuitate. absență.
granița dintre vis-paradis și real-banal-pedagogic
s-a rupt. mii
de așchii de amintiri la timpul incert aleargă
încercând să ajungă la mal pe sub pleoape

alunecă timpi morți spre prăpastie,
secunde mute, un infinit de secunde
care aleargă spre un înainte abstractizat
de vocația victimei premature

unde
de șoc anafilactic animă corpuri
la auzul unui nume, un semn-sumă
a altor convenții disparate, e iar
perioada aceea din an.

ochi. privire. buze. zâmbet. mâini. atingere.
toate
elemente ale unui discurs rămas
în epiderma cunoscătoarelor, un fel
de stigmat inversat, și amintirea
izolează oamenii în unele zile.

nu există dureri colective, nici măcar
colectivități ale purtătorilor durerii.
ceva
atât de singular, de amplu, de obscur
înainte de a fi intim, cadențat
nu se face
să fie banalizat într-o grămadă.

există doar Durerea.
una sfâșietoare și separatoare durere,
care vine când vrea și nici măcar nu cere
timp, pasiune sau lacrimi. ea
există, și-i destul ca timpul
să i se plece mut.

#pansament

alb, alb, alb.
imaculat, cețoș, perfect, de neatins
alb
și dincolo de tot ce-i alb în mine,
cerul.

răni invizibile cu AN
se adâncesc zi de zi,
zidesc în mine falii
și-o aspră nemurire
dureroasă.

timpul nu vindecă dureri,
uitarea a tot ce-a fost bun
răspândește frânturi
de voce, de priviri, de atingeri
vag, tot mai vag, mai distilat
până când nu se mai disting semnalmente.

nu există medic să despietrească
ființe încremenite de frici.
liniștea din mine nu-i de-aici,

mă caut
în fiecare pansament cu chip și-adresă,
un alt AN de rană-ntunecoasă,
altă stafie ce se simte-acasă
printre dureri și răni și vise ne-mplinite.
șaman e doar uitarea ce nu minte
și zboară liberă de “va fi” și cuvinte