#fantásia

fantezie. fantasmă. fantasmagorie. agonia
lumi
care se întâlnesc fără să se despartă,
visul
a spart deja granițele cu realitatea,
invazia are forma zilei de mâine,
Șeherezada stă derutată într-o
poveste orientală sucită, distopie, citește
în cafea; sfârșitul
nu mai e nici măcar previzibil,
fericirea se mută la mituri personale

un apus, două apusuri, dor
de portocaliul cu subton de roz celest
ce-a păzit nașterea unei povești,
durerea
de sub stern se întoarce spărgând ușa,
cu zgomot, se separă
de liniștea cu care a plecat. prietenie
unilaterală, indivizibilă de ritmul vieții.

o dimineață, două dimineți, ceață.
reflexia din oglindă e tot
ce mai recunosc. corpul meu
singura realitate controlabilă.
cum am ajuns
să nu mai văd decât dezastru
în propria viață?

vina devine materială, un zid
de care mă izbesc cu toată ființa.
6 litere și datoria
de a rămâne. acum mai mult decât oricând
tot ce pot face-i să rămân pe loc
chiar și atunci
când nimeni altcineva nu mai rămâne
mai ales atunci…

fantezia se termină cu mirosul
de pâine caldă și cafea. realitatea
mușcă din ființa mea, lup tânăr și lacom

nu judec. ai plecat
înaintea singurului moment
când aș fi avut nevoie să rămâi,
azi văd lumea cu proprii ochi și știu
că viața mi-a fost miză într-un joc de demult
și că într-o bună zi o să mor,
ca toate femeile din neamul meu,
înecându-mă cu adevărul,
captivă-n propriul suflet pe care
n-am apucat la timp să-l pun pe mut.

#discernământ

conștiința mea se uită la mine
dezaprobator de undeva
de foarte de sus. dă din cap
știind că fac ce am zis că fac
indiferent
de câte ori mi-ar spune că nu alegerea aia
e aidoma
unei mâțe micuțe care se uită curioasă,
atentă, vrând parcă
să priceapă lipsa de logică a oamenilor.

undeva, urletul câinelui dă glas
propriei disperări ținute sub cheie,
anunță
că undeva, ceva, tocmai a intrat
pe ultima sută de metri, că vine
un sfârșit. sfârșitul
unei părți din viață, cum e ea știută de mine
dar mie mi-e frică de începuturi…

sufletele celor ce m-au iubit vin
în vizită uneori. de obicei
vin ca un anumit fel de fluturași,
îmi lasă indicii, semne pentru noi pași
de făcut. ca un făcut,
vin doar când gândurile-mi capătă
culoarea cerului pe furtună, texturi
de stofă aspră, care râcâie pielea.

uneori își aduc aminte de mine oameni
de care fug, chiar când aș avea mai mare
nevoie de ce sunt ei pentru mine.
“Pentru că nu vrei să te vadă slabă.”
vocea vinovăției apasă butonul de panică,
interacțiunile se constrâng artificial

din tot ce am, mintea mea rămâne
gardian și făclie printre cețuri.
din tot ce sunt, corpul meu e
cel mai de preț tezaur,
arhivar
al tuturor plăcerilor și durerilor mele.
mă vrei? trebuie doar să sari gardul
lumea e terenul meu de joacă,
convențiile
rămân moștenire Vestalelor lor
eu am descoperit noi feluri de a privi
și nu mi-e dor de veninul învelit în aur
e vorba de filtru și perspectivă, iar
astea nu sunt nicicând primite-n dar.

Me, my grief and I

During the last few days, as I’ve been trying to understand and name what I am feeling, a word was spinning across my mind over and over again- grief. Defined by the American Psychological Association as the anguish experienced after significant loss, usually the death of a beloved person, but it is so much more. The notion of grief can be extended to any major loss encountered by an individual: the loss of a lifestyle, a job, a dear person, a pet or whatever was bringing meaning into the person’s life. We’re constantly grieving a lot of things, as it is a huge part of managing our losses.

This happens because what we’ve lost had a big meaning for us, maybe it was also a big investment- we often grieve relationships and things we’ve put our soul, time, energy and effort into, but grief is way more complex than just that. According to the same association, grief often includes physiological distress, separation anxiety, confusion, yearning, obsessive dwelling on the past, and apprehension about the future. This is a clear image of how rich are the shades of such a feeling and, by extent, how important it is to be seen and managed accordingly.

As I’m writing this piece, I look outside my window, seeing the snow falling on the forest that comes to life slowly, and I recall everything I’m grieving. All the little things, the chances I didn’t take when I was put in front of them, all the people I’ve never got to say hi to because I was shy…

The context we’re currently living in made me aware of a lot of things. Small things, small gestures now I regret that I’ve never made. All the compliments I didn’t get to make and every truth that I’ve avoided to say, in order to protect my peace and fragile-anyhow balance.

And, because nothing’s ever black and white, I have, as I write this article, a revelation: nostalgia is only grief in disguise.

That explains a lot. The memories I tend on recalling often, the hope that it will, soon, be everything “normal” again…a lot. It even explains why I miss worrying about what am I going to wear tomorrow, or the sprint after the bus. Because being trapped in a present continuous is just exhausting. It makes you fall into a loop of grief, in shapes that you’re not aware of being ways of manifesting grief.

You feel nostalgic, regretting things and periods of your life, often remorseful on how could you’ve done things better. These are, all, ways of grieving.

I can’t say that I will make things better after all this is going to end. But I will certainly tell those people what bothers me about them. I will go out with the dear ones that I keep postponing over and over. I will go into that coffee shop and tell that barista what an awesome guy he is, and how I’d wish to have discovered the place earlier. Basically, all the tiny things that my timidity stopped me from doing. It will not be huge, it will not change the world, but it will change me, for better or worse.  

Because, and that’s another bitter discovery I’ve made, the opposite of gratitude is not ingratitude, but grief, as it is making us hold on to some old ties, most of them cutting new scars into our souls.