#discernământ

conștiința mea se uită la mine
dezaprobator de undeva
de foarte de sus. dă din cap
știind că fac ce am zis că fac
indiferent
de câte ori mi-ar spune că nu alegerea aia
e aidoma
unei mâțe micuțe care se uită curioasă,
atentă, vrând parcă
să priceapă lipsa de logică a oamenilor.

undeva, urletul câinelui dă glas
propriei disperări ținute sub cheie,
anunță
că undeva, ceva, tocmai a intrat
pe ultima sută de metri, că vine
un sfârșit. sfârșitul
unei părți din viață, cum e ea știută de mine
dar mie mi-e frică de începuturi…

sufletele celor ce m-au iubit vin
în vizită uneori. de obicei
vin ca un anumit fel de fluturași,
îmi lasă indicii, semne pentru noi pași
de făcut. ca un făcut,
vin doar când gândurile-mi capătă
culoarea cerului pe furtună, texturi
de stofă aspră, care râcâie pielea.

uneori își aduc aminte de mine oameni
de care fug, chiar când aș avea mai mare
nevoie de ce sunt ei pentru mine.
“Pentru că nu vrei să te vadă slabă.”
vocea vinovăției apasă butonul de panică,
interacțiunile se constrâng artificial

din tot ce am, mintea mea rămâne
gardian și făclie printre cețuri.
din tot ce sunt, corpul meu e
cel mai de preț tezaur,
arhivar
al tuturor plăcerilor și durerilor mele.
mă vrei? trebuie doar să sari gardul
lumea e terenul meu de joacă,
convențiile
rămân moștenire Vestalelor lor
eu am descoperit noi feluri de a privi
și nu mi-e dor de veninul învelit în aur
e vorba de filtru și perspectivă, iar
astea nu sunt nicicând primite-n dar.

Drumul înfometat, un roman cât o vară

11899865_929966010375747_8855469409079311204_n

Ne-am cunoscut undeva la începutul lui martie eu şi capodopera lui Ben Okri, dar n-am avut curaj să-l deschid decât la câteva luni bune distanţă. Pentru asta, trebuie să-i mulțumesc unei prietene vechi, dar bune, care s-a gândit că cel mai frumos mărțișor pentru mine e unul cu coperți. De ce, vedeți voi mai târziu. Am pornit, din start, cu un mare avantaj- nu ştiam nimic despre scriitor, despre celelalte scrieri ale sale sau despre simpla sa existenţă, aşa că am citit fără aşteptări, doar din curiozitate. Poate și datorită faptului că amica mea nu e chiar cea mai mare cititoare din lume, dat cu toate astea mi-am zis că pot încerca, să văd ce i-a dat prin minte. Până la urmă, Nigeria nu e tocmai ţara pe care o asociezi cu o literatură impresionantă. Şi totuşi…

Cuvântul cheie al romanului e doi: două lumi ce se întrepătrund într-un dans fabulos, două vieţi, două personalităţi diametral opuse ce împart aceeaşi casă, aceeaşi viaţă. Azaro, prin ochii căruia se vede totul, e un abiku- un copil-spirit, un roman situat la confluenţa Africii tribale, cu întregul său tezaur de mituri, cu civilizaţia vestică. Şi poate aici e de fapt cheia de boltă a întregii cărţi: lumea spiritelor se amestecă în lumea concretului, sărăcia crudă şi bogăţia ostentativă împart acelaşi ghetou fără nume, vracii petrec la aceeaşi masă din singurul loc electrificat din ghetou, crâşma, cu politicienii locului, toate într-o logică a unităţii incredibilă. Frapant e şi contrastul ireconciliabil dintre părinţii lui Azaro- Mama, o femeie slabă, devotată, care se lasă pe sine pentru copil şi soţ, întruparea deplină a sacrificiului, şi opusul său, Tata: bărbat masiv, sever, dar idealist, boxer, hamal şi politician autoproclamat ce visează să schimbe lumea. Dar unul dintre cele mai importante, mai controversate personaje, e fără doar şi poate Doamna Koto, crâşmăriţa despre care se spunea că are puteri vrăjitoreşti datorită prosperităţii sale. Şi e normal să fie aşa- ea a avut curent şi maşină într-un loc unde copiii mureau pe capete, familiile locuiau cu şobolanii, iar viaţa se trăia pe datorie.

Însă romanul e mult mai mult de-atât, chiar dacă fiecare dintre noi cunoaşte câte o Doamnă Koto. E un ansamblu de trăiri perfect asamblat, care  îţi fură respiraţia pe nesimţite, fără să te obosească sau să observi. Nu rămâi neapărat cu un mesaj concret, exprimabil verbal, doar cu multe stări de aranjat, cu speranţa unei lumi mai bune şi cu sentimentul de „eu ce dracu mai citesc acum?”. Personal, eu una am rămas, ca bonus, şi cu multă vinovăţie- mi-a părut rău că n-am încercat să cunosc Africa în profunzimile sale, că nici măcar nu m-am gândit că aş avea ce descoperi, că am fost ignorantă. Pentru că ăsta e adevărul, am fost proastă şi cel mai probabil aşa aş fi şi rămas.

Cu toate astea, pot spune că prima mea întâlnire cu literatura africană a fost un moment de răscruce, care nu mi-a dat de gândit, dar mi-a dat din plin de simţit, iar Drumul înfometat, cu toată bogăţia lui de mituri, o lectură care te transformă, făcându-te să te uiţi mai atent la tine, la cei ce te-nconjoară, la viaţă, ca un Azaro al lumii tale. Pentru că, dacă toţi ştim câte un exemplar din Doamna Koto, fiecare dintre noi este o versiune specială a copilului-spirit Azaro.