Teoretic

De-as opri timpul in loc, l-as opri in dupa amiaza unei duminici de primavara timpurie. Mereu am iubit duminicile lenese, in care soarele e cald fara sa arda, si tot ce e viu se odihneste pe unde-i place si cum stie. De fapt, daca n-ar adia vantul, nici n-ai baga de seama ca ce-i in preajma e cu adevarat viu. Animale care dorm, oameni care-si trag sufletele obosite si ei, plante care traiesc ca-ntotdeauna, fara sa para ca fac vreodata ceva.

Poate si de asta se aduna familiile in dupa amiezile duminicilor, si nu ale altor zile din saptamana, ca moliciunea ii face sa zambeasca mai deschis si sa se bucure unii de altii mai plin. Si oamenii care rad impreuna, stau impreuna, zice-se.

Dar nici singuratatea nu mai are iz de izolare intr-o zi ca asta. Nu mai e ca si cum ruperea de lume e un blestem, pentru ca tot ce-i in lume e si pe langa tine. Sau macar o parte, cat sa-ti ajunga, cat sa nu simti viata ca pe o povara.

Vad un fluture mare, cu aripile verzui-deschise, pudrate. Nu reusesc sa-l prind, dar ma bucur nespus. Ma bucur ca e aici, ca-l vad. Ma bucur si simt. Simt soarele pe piele, vantul in par, iarba care incolteste la fiecare pas sub incaltarile de plastic, si mi-e destul. Ascult muzica si ma uit la cer. E perfect senin, de un albastru deschis, tare. E liniste in tot amestecul asta de o lene perfecta, indiferent de ce zice muzica. Pana si ea e o bucatica de liniste.

Daca as fi o zi din saptamana, as fi fix duminica asta. O duminica in care, paradoxal, parca m-am trezit dintr-o lunga si apasatoare hibernare. In care mi-am amintit, ca prin minune, cum e sa fii bine. Si pe care as pastra-o intr-un insectar de zile: duminica in care nu s-a intamplat nimic.

Candva, pana si asta o sa fie o sarbatoare. Pana atunci, e doar o bucurie cum sper sa mai fie atatea. Pana atunci, las soarele de un auriu mieros sa ma gadile pe tot corpul si ma-ntind toata in lumina apusului, de umbra mea aduce cu o pisica uriasa, incredibil de lenesa.

S-a mai dus o zi, si mi-e, inca bine. Nu stiu ce vreau, nici ce-mi lipseste, dar stiu sigur ca am tot ce-mi trebuia si n-avusesem, asa ca ma intorc la fel de lent la ale mele. Oricare ar fi ele. Lent, cu siguranta ca nu imi trebuie sa am harta drumului, nici macar sa stiu teoretic incotro ma duc, ca sa stiu ca merg bine. Pentru ca, uneori, teoriile ni se intampla cand ne gandim mai putin.

Uite, textul asta. Textul asta a fost atata vreme teoretic, pana cand s-a intamplat, pur si simplu, intr-o duminica. S-a intamplat intr-o duminica, a continuat lunea si o sa tina…ei bine, o sa tina cat o sa tina. Iar cand n-o mai fi, macar o sa stiu doua lucruri mari si late: ca s-a intamplat candva si ca, la fel ca mai toate in viata asta, o sa se intample, intr-o zi, cand i-o veni timpul, din nou. Pentru ca doar ce n-ai avut niciodata e pierdut din capul locului, irevocabil, pentru totdeauna. Cand o sa ma fac mare, o sa ma fac duminica de primavara, dar pana atunci…pana atunci mai e de trait.

Love statement

I’ve always loved cats, regardless of their pedigree or color. They’re gorgeous and graceful, know what they want ad what they don’t, and know it too damn well sometimes. She wanted the old lullaby for herself in the late-spring afternoon, for example. And, as one can see, she had it her way. I don’t know much about you, but when I’ll grow up, I wanna be a cat.

Ageamiii din rue d’Allemagne

Image

Era odata, si cu toate astea nu prea demult, o pereche. A fost o poveste ce-a durat fix cat revelatia unui calugar budist aflat in transa, ale carei personaje au trait cu doua miimi de secunda mai mult decat bataile de aripa ale unui fluture− destul cat sa fie reali, si cu siguranta destul de putin cat existenta unei asemenea povesti sa para de-a dreptul fantasmagorica.

Numele lor erau Vera si Eric si erau parte din cercul relativ restrans al celor ce captau oricand atentia oamenilor de oriunde, fara sa faca vreodata ceva in sensul asta sau sa le treaca prin cap, nu. Se stiau de relativ putina vreme- cel putin in forma lor concreta, iar actiunile lor, de la felul in care se alergau pe dupa stalpii de electricitate de pe strada, pana la zambetul ei indescriptibil de atunci cand se lasa sa-i cada-n brate, totul emana acel quelque-chose pe care numai cei ce se cautau de multa vreme unul pe altul si-au reusit intr-un mare final sa se gaseasca il au.

Ea era o roscovana cu-n ras colorat si voce care varia de la miorlaitul pe care-l facea atunci cand il vedea ganditor, la tonul grav, profund, aproape sumbru pe care emitea niste banalitati de-a dreptul ilare si cu gesturi lungi. Avea ochi de-un albastru marin ireal, mari ca de papusa, care radeau tot timpul si cu care, prin padurea de gene negre, lungi ca firele de telegraf, vedea absolut tot ce se intampla in jurul lor, chiar si atunci cand parea oricum altcumva decat atenta.

Si Eric…ei bine, Eric era tot ceea ce ea intelesese ca nu va putea fi vreodata, chiar si dac-ar vrea. Era..era unul din acei ciudati charismaici, desprinsi parca din filmele noir. Fugise de oameni si daduse de ea intr-o toamna pustie, pe straduta pavata cu piatra cubica strajuita la intrare de-un castan urias, ce avea sa devina noua lor casuta, rue d’Allemagne. Iubea filosofia, dar era un pragmatic, un realist convins si singurul om cunoscut de Vera caruia umorul negru-i venea manusa.

Natura-i ludica si buchetelele de lavanda pe care i le lasa mereu pe noptiera cand n-o gasea acasa sau la tulpina castanului, alaturi de-un ravas atunci cand se gasea in imposibilitatea de a zambi sau de-a-si ridica privirea din podea erau doar doua din infinitul de gesturi care-o facusera dependenta de el, de acei ochi intaciunati care-o ridicau de fiecare data pe culmile extazului, de-un infit de ori, intr-un infinit de feluri diferite, niciodata de doua ori in acelasi fel.

El ii lasa ravase parfumate, ea se-nfiinta in fata scarii sale aproape cu religiozitate, incepand sa miorlaie tot mai tanguit pana ce-l indupleca sa coboare din mansarda sa, singura din tot orasul la a carei fereastra ardea mereu o lumanare. Pentr ei, micii suprarealisti dintr-un tinut pustiit de bucuriile vietii, luate ca prada de niste soldati cu pusti ruginite si  rani din care inca le mai picura sange, luate fara nici un fel de opozitie din partea nimanui, ludicul era tot ce le mai ramasese.

Inveseleau tot cartierul cu jocurile lor care, din exterior, pareau  niste ritualuri ciudate, de nedescifrat. Batranelele ii chemau sa le dea prajituri facute dupa retete secrete, vechi de zeci de ani, iar batraneii ii luau mai mereu la un lichior bun sau o cafea tare, cum ii invatasera beduinii ca trebuie s-o faca. Se iubeau sincer, iar iubirea lor le aducea dragostea celorlalti si zau ca nu si-ar fi inchipuit altfel viata.

-Auzi Eric, ce e iubirea? il intreba ea senna, in vreme ce se plimbau, mangaind cu pasii lor micuti sclipirile primei zapezi.

-Si tu acum…iubirea..iubirea stii cum e?

-Nu, spune-mi! De-asta te-am intrebat doar..

-Iubirea, draga mea Vera, e ca atunci cand pe o sticla de lichior de coacaze lipesti o eticheta frumos desenata, pe care scrie “Sirop de zmeura”. Nu e, tu stii ca acea eticheta minte, dar asta-ti doresti tu sa fie, asa ca accepti minciuna din lipsa de alternative. Asta e iubire. Poate fi borcanul gresit si eticheta corecta, sau eticheta gresita si borcanul corect, depinde.

-Aaaa..aaha! rase ea, trezind parca la viata toata strada. Dar de ce nu poate fi si altfel, ah? De exemplu, nu stiu, sa fie borcanul corect si eticheta tot corecta, sa sa fie doua borcane etichetate cum trebuie, dar incurcate intre ele din neatentie. De ce?

-Primul caz, cu borcanele care au eticheta corecta, e rar, aproape ireal. Al doilea, e mai grav, e semnul prostiei. Hai, gata cu filosofarile in miez de noapte, ca roseste zapada! ii zise el pe-un ton de strengar.

-Nu, stai! Stii cum vad eu iubirea?! Ideal..ca noi adica! Mereu ne-a fost spus ca formam o pereche de vis!

-Da, asa-i, insa am zis sa fim modesti, chicoti el. Ia, cum?

-Asa! Zise ea fugind spre castan si luandu-l in brate asa cum ai imbratisa un prieten drag pe care nu l-ai mai vazut de ani intregi.

-Aaaam inteles ce vrei sa zici! Rase el cu pofta in timp ce-o lua pe sus.

Nu stiau mai nimic despre viata, sau, in orice caz, nu ceea ce stiau oamenii binevoitori din jurul lor, iar cand reusi s-o faca sa urce-n mansarda fara toate pisicile fara casa ce le devenisera alai, o auzi, in timp ce casa fu impanzita de parfumul ceaiului de iasomie si-al lumanarii fumegande, in totala armonie cu izu-i de nuci verzi :

-Stii, incep sa ajung la ideea ca eu te urasc de fapt.

-Prostii! De ce zici asta?

-Fiindca asa  e, nu te suport! Esti mon raison d’être, singura fiinta din univers fara de care mor. La propriu si fara exagerari. Si mi-e teama. Zau mi-e teama!

-De cee? ii zis el cu ochi mari, speriat de-a binelea.

-Pentru ca nu vreau sa te pierd, d-aia! Daca tu pleci, Vera o sa devina Umbra Verei, tot ceea ce ma face “speciala” in ochii tuturor, toata joie de vivre pe care o mai am e ce-am de la tine. Tu daca pleci, eu cui raman? Si rue d’Allemagne, in care s-a metamorfozat tot zambetul universului?! Cui??!?

Si-ncepu sa planga. Plangea asa cum nu o mai facuse niciodata, cu lacrimi grele, infinit de sarate, cu sughituri. Nu, nu era nici pe departe unul dintre jocurile actoricesti ale Verei, atat de dese si de frumoase.

Era dimineata, pe la ora cand soarele revarsa valuri intregi de lumina reinviind parca totul, o perioada a zilei ce-o tortura de mult timp, vremea cand toti demonii-i faceau existenta sa devina din zambetul universului, iadul strafundurilor. Nu-l lasase niciodata

s-o vada asa, dar..nu mai putea. Spaima o doborase, iar ea nu putea face nimic in privinta asta.

-Nu plec nicaieri. Niciodata, ii sopti el vizibil induiosat.

-Promiiti? il intreba ea, plansa toata,, cu-n zambet ofilit pe fata.

-Da. Promit. Si stii ca ma tin de cuvant.

Si, luand-o in brate, topi totul. Plecara, jurand fiecare sa revina la locul nasterii povestii lor,  povestea ce ii cucerea pe toti ce-o auzeau.

Da, cu siguranta nu stiau atatea despre viata cate stia batranica sinpatica ce-si purta si acum parul tuns bob in onduleuri largi si le zambea cu-atata caldura cand le aducea cate ceva bun, sau ca batranelul sfatos ce se plimba prin fata scarii cu bicicleta, urcand la ei sa le faca o cafea cu mirodenii cum numai el stia si sa le spuna povesti traite. Da, comparaticVcu acel cartier de batranei dragi, ale caror zambete emanau caldura dulce a unei dimineti de aprilie cu meri infloriti, erau niste ageamii. Niste ageamii care iubeau viata, si care fusesera atat de iubiti acolo, incat n-ar fi plecat niciodata.

Dar trebuia. Era ceva mai mare si mai puternic decat ei, care-i tragea-n alta parte, spre altceva ce trebuia trait. Insa atata vreme cat erau amandoi, restul devenea minuscul, neimportant.

Aveau sa inventeze tot felul de ritualuri noi, dar vor ramane mereu aceiasi, “Ageamiii din rue d’Allemagne”, cum ii alintau babutele nostalgice dupa tineretile lor cu-acelasi iz de lavanda si nuci verzi, ca a lor.