#rapsodie

te-aș fi ferit de toate relele lumii
doar ca să-ți văd tristețea cu iz
de bitter suedez cum pleacă, vălul
greu al durerilor mute
cum îți limpezește privirea.

te-aș fi lăsat să mă cunoști
chiar și-n dimineți leneșe, albe,
în care-mi arunc ochii pe volumul de poezii
de pe noptieră înainte
să adorm la loc între
două frânturi de realitate difuză,
două vise, două coșmaruri calde

te-aș fi lăsat să te apropii fără teama
c-ai să-mi greșești la un moment dat.
aproape, mai aproape, tot mai aproape, hai,
pierde-mă într-un zâmbet și uită-te
să vezi cum înfloresc când mă privești
în ochi.

dacă nu m-aș fi grăbit să caut
ceea ce nu se poate găsi aș fi vrut
să-ți mângâi degetele în timp ce răsare luna,
dar am găsit ceea ce nu se poate căuta
ca-ntotdeauna,
înșiruire de nu și de stări maniacal-euforice
lumea asta mică e prea mare pentru un noi,
iar mie n-are să-mi zică nimeni de ce.
azi
încă aud sunet de sticlă spartă când știu
că urmează să doară iarăși sufletul

#nepământeană

dor. sinonimul domesticit
al durerii. cândva
animal tăcut ce vâna fiecare rază de liniște
prin ierburi înalte, târâș.
azi n-a mai rămas nici măcar una.

privesc stropii ploii căzând, stele
cărora li s-a furat strălucirea. inerție.
mă uit în depărtări, ecoul
dinăuntru-mi nu lasă loc de uitare
nesupusă
m-aplec spre geometriile
unui corp ce doarme și când e treaz,
așteaptă
ceva ce n-are de unde să-i mai fie
pielea,
tampon de cunoscut, de absorbit lumea,
moale și caldă ascultă
scotocind după nuanțe. nesupunere
e să știi care scândură din podea scârțâie,
cum s-apeși clanțele.
te poți furișa de oricine, către oriunde,
dar interiorul va sta mereu cu tine.

tu știi, și eu știu.
sunt om, dar nimic din ce-i neomenesc
nu e străin de mine. modelează
tot ce nu pot deschide lumii în cuvinte. ornamente
lăsate-n mers, în gesturi, în mișcări și pupile.
tot ce-i neomenesc în mine
îndepărtează și-atrage, alintă și sperie
în flăcările ritmice, de lumânare, văd destine,
arhivă-labirint de nuanțe

într-o zi, oceanul tău de secrete va-ntâlni
focul cel veșnic al pasiunii mele,
nu te teme.
la vremea aia vei ști că pe stradă-s
o pisică sălbatică, dar care iubește jocurile,
care mușcă, zgârie, se tăvălește
pe suprafața lumii, devorându-i necunoscutele,
nepământeană, în mâinile tale vreau
să-mi abandonez sacadat toate sclipirile,

azi
nimic din ce-i neomenesc,
nimic din întunericul din mine
nu mai sperie. vino.
hai să simți toate nuanțele
pe care le poartă întunericul când se joacă
de-a baba oarba prin lume.
viața începe dincolo de lumină și de bine,
dincolo de apus.
o să-ți arăt tot ce n-ai văzut
și o să-ți spun fără cuvinte
tot ce nu s-a spus. adevărul
trăiește mult prea rar printre cuvinte,
iar geometria corpului, sacră, mișcată,
rareori minte.
tu vino. stai jos, deschide bine ochii și
lasă-mi degerele să se joace, să-ți descânte, să te alinte.
doar privește, atinge-mă, gustă și simte