Bătrânul Gringo, sau visul zilelor de iarnă

Despre mine ca cititoare nu-s atât de multe de spus. Iubesc ficțiunea, tind să mă raportez la autori în funcție de zona geografică de unde vin, și tind să cred că da, contextul cultural e o influență reală asupra operei. Dintre toate literaturile, însă, un loc aparte îl ocupă literatura sud-americană, frumoasă ca o poveste, serioasă ca o bunică și diafană ca un vis.

Cu Carlos Fuentes, unul din copiii săi teribili, m-am întâlnit pe stradă, într-un septembrie călduros, cu iz văratic. Nu, nu cu el în carne și oase (aș fi vrut eu, recunosc!), ci cu romanul lui de căpătâi, Bătrânul Gringo, pe taraba unui anticar stradal.

L-am luat acasă, deși nu auzisem prea multe de el, ne-am împrietenit prin octombrie, ca să termin de citit undeva prin decembrie, și nu fiindcă ar fi fost un roman greu, ci tocmai pentru că e genul de carte care îți dorești să te țină acolo cât mai mult.

Lectura e una lină, dar care reușește să facă două lucruri importante: să te țină în priză și să te facă să îți pui întrebări. Pentru că, dincolo de relația interetnică mai mult decât complexă dintre americani și mexicani, redată de povestea bătrânului gringo ce trecuse granița ca să moară, miza romanului e cu totul alta.

Cu o narațiune diafană, cu tentă onirică, Bătrânul Gringo e o amplă meditație asupra condiției umane cu toate ale sale: cu dragoste, lăcomie, stratificare socială, patimi, război, cu limite, orgolii, sensibilități și, mai ales, cu moarte.

Există o graniță pe care îndrăznim s-o trecem doar noaptea, spusese bătrânul gringo: granița diferențierii noastre cu noi înșine. este, poate, citatul cel mai potrivit ca să redau o parte din motivele pentru care romanul, la vremea lui, a fost nu doar un alt roman cu tentă politică, ci un fenomen. Pentru că romanul scriitorului mexican e, în buna tradiție literară sud-americană, îmbibat de realism magic, iar fiecare personaj principal e atent șlefuit, să spună, chiar și de unul singur, o poveste.

Personajele sunt vădit arhetipale, construite să transmită un mesaj, generalul Arroyo și bătrânul gringo ilustrând, înainte de orice, dualitatea conflictuală tânăr-bătrân, băștinaș-străin. Arroyo e moștenitorul de drept ale acelor tărâmuri, liderul tânăr și aprig născut din revolta oamenilor de rând, asupriți de albii conducători, pe când bătrânul gringo, ei bine…el e doar un străin, un american venit să moară ucis în Mexic.

Conturați atent, cu grijă pentru detalii, cei doi se întâlnesc pe teren neutru în narațiunea lui Harriett, o tânără celibatară, venită profesoară de engleză în casa unor moșieri bogați din partea locului.

O carte-bijuterie în primul rând prin felul în care sunt abordate marile teme și marile arhetipuri ale umanității, Bătrânul Gringo intră bătând pas de defilare în galeria marilor clasici literar. Un roman de citit în tihnă, cu carnetul lângă, pentru notat bucățile preferate, sau poate pe tren în drum spre altundeva, e o carte care o să vă facă să vă puneți întrebări, și să încercați să priviți spre lume cu alți ochi.

#genealogie

“frați sunteți numai
cât împărțiți același castron”,
îmi zicea într-o zi senină tata
fără să știe că sunt două feluri de frați
în lumea asta mare.

sunt frați cu care-mparți:
un pat, o masă, un castron.
frați dați de familie, frați
câștigați la loteria genetică,
și-apoi sunt frații
cu care împarți altele:
traume, povești, idei, suflet.
ei sunt frații
descoperiți în zigzagul societății.

e și aici o treabă de finețe,
de a ști limba celuilalt, de
a vedea ce-i curge prin vene,
ce vă adună, ce vă separă.
ceva ce păstrează legătura limpede ca prima oară

am avut un noroc orb și păgân,
căci frații mei știu
că ce-i în ochii mei nu e sclipire.
e cărbune, e jar,
că se vede în afară focul din vene
și că-n zâmbetul meu e întâi venin,
abia mai apoi e și vată de zahăr

prin venele mele aleargă
și se-ntind nemilos de clare,
dilatând timpul, spațiul și reflexia din oglindă
foc, cafea, încăpățânare și iubire
în venele fratelui meu curg abrupt
ca apele unei cascade de munte
ura, alcoolul și mânia.
ne aduc împreună loialitatea, sensibilitatea
și mândria.
că doar urșii nu cad, ei doar
se sprijină unul pe altul,
unul de altul, și își arogă lumea.

în ochii fratelui mai mare
se oglindesc sarcasmul, secretele
pe care mi le poartă cu el,
povestea pe care, de o auzeam în altă parte,
n-aș fi crezut că s-a întâmplat.
dar ni s-a intamplat chiar nouă,
și nu e ceva de zi cu zi.
i se oglindește sufletul pe retină,
bun ca aburii de pâine caldă.

e fratele meu, și-mi amintește
așa cum doar el știe
să nu mă pierd de mine,
să nu uit ce merit.
“unde e mă sora mea
cu nasul ăla al ei care miroase oamenii?”
mă-ntreabă. iar eu tac și mă fac
mică, exact ca acum un deceniu,
când l-am cunoscut întâia dată.

în mine dorm încrederea pe care o ai
când știi că, în orice context,
fratele tau e de partea ta
chit că vorbiți mai rar decât ați vrea,
e o ață roșie, sau poate una
de ghem de legat via
care vă ține adunați, peste timp
și orice alta distanță.

așa am ajuns să râd
oricând aud 2Pac undeva.
cu dragoste necondiționată
și atâtea altele, ce nu-s vorbe.
sunt stâlpi de susținere,
sincerități dulci și amare,
și un nume, ca să nu uit la ce țin;
pentru fratele mai mare sunt Lucy Lee,
iar baza e ce devin.

e multă dragoste în inima și zâmbetul
surorilor mele. femei
de care nici nu visam să m-apropii vreodată.
dragoste aspră, de rudă
care nu te lasă să o dai de gard
doar pentru că așa simți tu atunci,
o dragoste când moale, când aspră ca o dojană
dar care nu te lasă să te îndoiești
de bunele intenții. dragostea femeilor care
se bucură când reușești
de parcă ar fi reușit chiar ele,
pentru că binele tău nu înseamnă
că lor le va fi rău. iar ele știu asta

e înțelepciune în vorba
tânărului golan bătrân,
o înțelepciune blândă, care nu te judecă,
doar îți aduce aminte cine ești
și nu te lasă să te rătăcești.
“ține-ți direcția și ai răbdare!”
mi-a zis mereu când simțeam
cum mă pierd de mine cu fiecare minut.
“ești încă foarte tânără!” îmi amintește,
iar și iar, cu aceeași răbdare, mereu.
ori de câte ori anxietatea
urlă prin capul meu că rămân fără timp.

și cum ar putea o fată
când datorează atât de mult din cine e
fraților ei de drum
să lase-n urmă și să uite?
orice altceva intră la mărunțișuri.
mărunțișuri care, e drept, colorează viața,
dar o viață nu-i o viață
atunci când renunți la cei de care
te leagă o genealogie de istorii personale,
un mozaic cu margini zimțate
al devenirii, înțelegerii, regăsirii,
o familie ce nu-ți cere decât
să nu-ți faci rău?

fata aceea nu sunt eu,
că eu nu dau la schimb pe cei
ce m-au trecut de anii grei
umăr la umăr, împreună.
nu-i dau pentru un om
ce stă, pretinde și-apoi pleacă.

rămân pe loc, lângă ai mei,
mă uit în jur și râd,
că primii mei frați au fost soarele și luna,
dar numai pământenii mă învață
zi după zi să evit mătrăguna
și-mi amintesc mereu că
marea mea iubire e viața, nebuna,
și să citesc semnele, că mă iubește înapoi.
nu pot vinde asta pentru un doi,
căci nu disper după un noi,
iar neamul sufletului meu
mă duce până-n viața cea de mai apoi,
când o să fim o simplă gașcă de strigoi.

Cele mai frumoase daruri

Se spune că atunci când nimic nu merge așa cum plănuisei, e bine să îți aduci aminte de toate momentele bune. Că asta face așteptarea mai ușoară și aduce speranța că dacă au fost, vor mai urma. Dar asta mă face să mă întreb ce folos au darurile primite dacă nu le împarți cu ceilalți, și să mă apuc să povestesc.
Sunt două feluri de daruri. Daruri pe care le primești pur și simplu, și daruri pe care trebuie să le meriți.
Scriu de mult. De când am completat primul oracol. Ăsta a fost darul pe care l-am primit din oficiu, doar pentru că exist. Și am scris despre o groază de lucruri. Mai bine, mai prost, dar mereu sincer. Cu toate astea, mereu am evitat să scriu despre mine. Mi se părea egoist și de neam prost să o fac. Asta până acum câțiva ani.
Când, la sfârșitul unui februarie, m-a lovit exasperarea și am făcut-o. Așa a apărut “Sunt rară. Și?”, și tot așa a început cea mai frumoasă poveste din câte am trăit.
Așa am cunoscut-o pe Ruxandra, mama supereroilor, o ființă la ale cărei forță și tenacitate încă aspir. Așa am început să scriu și eu pe Supereroi printre noi.
Iar ăsta a fost un dar care m-a găsit el pe mine, când aveam mai mare nevoie să fiu găsită și văzută. E ca atunci când a plouat două săptămâni continuu, și răsare soarele. Ca bucuria acelor prime raze de soare după frig. Dar, ca orice dar, vine și cu ceva ce am înțeles abia mai târziu. Cu responsabilitatea felului în care alegi să faci uz de ce ai primit.
Pentru că, atât scrisul, dar și scrisul despre un subiect sensibil la nivelul unei societăți, cum ar fi bolile rare sau dizabilitatea, responsabilizează. Sau ar trebui. Am înțeles, scriind despre asta, că povestea mea nu-i doar a mea. Că eu sunt doar o privilegiată care are resursele necesare, și deci obligația, să spună povestea mai departe, exact așa cum se desfășoară ea. Și că frica să nu cumva să afle ceilalți că-s “defectă”, rușinea, vinovăția nejustificată pe care le cărasem după mine atâția ani, erau aparent comode, dar nu și ale mele. Așa am înțeles că, vorba cântecului, tre’ să spun. Pentru că una din marile mele întrebări când vine vorba despre oameni a fost mereu “Oare să le spun?”.
Acum 10 ani, pe vremea asta, începeam liceul. Și aveam fix dilema asta. ”Să le spun colegilor, oare?”, ”O să mă accepte dacă le spun?”. Până la urmă, am spus, încurajată de mama, care îmi mai zice și azi același lucru: că dacă spun oamenilor, iar ei își schimbă atitudinea față de mine după ce află, nu sunt oamenii care merită să îmi fie în preajmă.
În facultate deja prinsesem un pic mai mult curaj să vorbesc despre. Dar tot nu am scris nimic. Doar schimb un pic abordarea. Încep să spun oamenilor că nu trebuie să le fie milă de mine, că sunt recunoscătoare bolii, fiindcă m-a format așa cum sunt azi.
Să mi se fi zis acum 10 ani că voi ajunge să vorbesc deschis, să scriu despre viața mea cu o boală rară, exact așa cum se întâmplă? Că o să spun bărbaților pe care îi voi iubi și potențialilor angajatori despre asta? Aș fi râs cinic și aș fi trimis pe oricine la plimbare. Pentru că “eu nu sunt așa”. “Eu nu fac paradă cu asta.”
Și, totuși. Timpul a trecut, și pe neschimbate am văzut cum mă schimb și eu.
Așa cum mă văd, în primăvara anului ăstuia, în cabinetul medicului de familie. Îmi trebuia o adeverință pentru un post la stat. Și a venit întrebarea. Din nou. “Ce fac, dacă mă întreabă, le spun adevărul?”. Și răspunsul ei e, de atunci, mereu cu mine. ”Da, dacă te întreabă, le spui. Le spui și dacă nu te întreabă. De ce să nu le spui, de ce ți-e rușine? Dacă tu taci, și eu tac, și tăcem toți, nu o să se schimbe niciodată mentalitatea asta, și stigmatul va fi tot aici. Dacă vrei să schimbi ceva, atunci vorbește despre asta. Nu contează ce se întâmplă după, doar e important ca oamenii să știe. Altfel nu se schimbă nimic. “
Postul nu l-am luat. Nici alte joburi, după. Dar am spus. Am început să spun, să spun, posibililor angajatori, versiunea succintă a poveștii mele cu Supereroi și, prin extensie, cu boala. Și, ca de obicei, prima oară a fost magică.
Nu uit atenția și uimirea primei fete care mi-a auzit povestea din postura de recrutor al unei cunoscute multinaționale. Ea aproape că nu mi-a zis că nu par, iar eu, la final, aveam lacrimi în ochi. Lacrimi de bucurie că am putut. De libertate.
Pentru că libertatea de a nu-mi mai fi rușine de ceva asupra căruia nu am avut niciodată nici un fel de control e un dar pe care l-am câștigat. Pe care l-am primit atunci când am fost în stare de el.
Nu, nu e totul roz. Încă am anxietăți când vorbesc despre asta, încă mă întreb dacă e bine să o fac, dar îmi aduc aminte că o problemă despre care nu vorbește nimeni e o problemă care nu există. Așa că mă readun și spun povestea de la capăt, exact așa cum a fost.
Pentru că cel mai frumos lucru pe care mi l-a zis cineva în 25 de ani a fost “Sper ca și fetița mea să fie ca tine!”.
Textul ăsta e nici mai mult, nici mai puțin decât un mare, sincer și simplu mulțumesc. Ruxandrei, mamei, doamnei doctor, și tuturor oamenilor care m-au încurajat să fiu deschisă, să am mai multă încredere. Tuturor celor care au crezut în mine măcar preț de cinci minute și care mi-au arătat că ceea ce vreau să ascund e mult mai puțin decât ceea ce sunt de fapt. Și, totuși, o bucățică de coerență care leagă totul cu o fundiță frumoasă.
Nu zic că peste următorii zece ani o să fie totul ca acum. Poate o să fie mai bine. Poate povestea Supereroi printre noi va continua și în formă scrisă. Poate pauza asta e doar temporară. Sau poate nu.
Dar curajul pe care mi l-a dat proiectul ăsta, și toți oamenii minunați pe care i-am cunoscut astfel, vor fi mereu cu mine. Indiferent unde ajung, sau de ce. Pentru că astea sunt cele mai frumoase daruri, și singurele care contează cu adevărat. Și vă mulțumesc că ați crezut destul în mine încât să mi le oferiți.

Textul ăsta, și tot ce va urma, nu ar fi existat dacă nu erați voi.