#fantoma

“te-aștept oricât!”
ți-am zis într-o noapte de vară, în timp
ce două lacrimi paralele-mi ardeau
obrajii, gâtul și toată ființa.
“oricât ar dura. nu-mi pasă de timp, oricum
nu vreau pe altcineva.”
și-au fost
ultimele cuvinte spuse
care m-au durut.

de-atunci
toate cuvintele sunt doar ecouri,
toate durerile, copii
după durerea originară.

dar tu n-ai vrut o femeie
care s-aștepte oricât. ți-ai dorit
o femeie mai bună.
o femeie care nu-ți pune întrebări,
care nu se uită în ochii tăi ca să citească
toate lucrurile pe care nu i le spui, care
nu ridică ochii spre stele în nopțile verii
să lase
stelelor ce-i de făcut cu oamenii
ce i-au greșit vreodată.

de-atunci umbra mea a luat trup de om
și umblă zi-lumină prin tot felul de locuri,
face
nopți albe pe tot felul de poteci neumblate,
tărâmuri
care se ascund în spatele cuvintelor, în
sclipirilor ochilor când simte
crengi de copaci în păr și nisip sub tălpi,
trosnet de frunze și ramuri uscate, ape vuind, se aruncă

în singurele brațe ce au primit-o oricând
plouă
cu stropi mărunți și reci, ca fiecare
amintire a ei cu tine, cioplite-n
marmura roză a unui subconștient îmbrăcat
în valuri de trifoi alb și soare.
azi știe că nu-i minciună mai mare pe lume
ca mitul reîntoarcerii. oricât am vrea să fie
în altfel, unele
lucruri se întâmplă doar o dată.
iar azi, acum, când viitorul s-a întâmplat deja, de mână cu toate fricile ce n-aveau cum să se întâmple, azi, acum,
e prea târziu pentru orice și pentru tot
ce-aș fi putut să-ți fiu.

#profetic

briza lui august închide în ea
semnele pustietății reci
de mai târziu. mă lasă
să ghicesc în izul rece tot ce va urma.

frumusețea mut-a apusului acoperă
cu strălucirea ei de zâmbet sfârșitul
unei alte zile. promite
o altă dimineață cu gesturi mărunte, o altă
voce somnoroasă ce-njură
în gând, printre dinți, murmurat cafeaua
ce nu vine singură lângă pat niciodată.
cândva, o să găsești pe cineva căruia să-i pese,
să vrea să știe cum îți place cafeaua
îmi șoptește raza de soare ce vine
prin geam, pe sub draperii, după mine.

soarele se-nmoaie pe pielea mea
ca un zâmbet timid de școlar.
promite c-o să mă mângâie iar
la o incertă dată viitoare
până atunci, mă admiră nostalgic din depărtare

în spatele fiecărui flirt stă pitit
momentul tăios al rupturii.
zâmbesc timidă-n colțul gurii
spre tragicul cândva ilar.

în umbra micilor plăceri
doarme mereu o profeție.
ea-mi spune că nu-i dat să fie
nimic cu status permanent.
că-i imoral, că-i indecent…
râd și-o întreb: “ce-mi pasă mie?”

pielea mea rămâne locul unde
senzațiile își dau întâlnire, aici
soarele lasă indicii și luna desenează hărți,
vântul mă-mbracă alene și
nimic din tot ce-i omenesc nu rămâne străin,
nici măcar când alți oameni m-așteaptă să vin.

amân împlinirea profeției
care-mi urlă că finalu-i invariabil,
de neocolit, inevitabil,
prin mișcare. lent
mă arcuiesc de spate, cobor, lent
sunt gata pentru o altă zi,
lent împlinesc ritualuri vechi
deși
știu că se va sfârși
cândva lentoarea mea și ea.

azi nu e ziua aia. azi
culori, parfumuri și senzații
se împletesc, îmi trec prin față
la fel ca-n prima dimineață
din an în care soarele
mă lasă să m-alint în razele
eliberate-ntr-un sfârșit de iarnă.

profetic, senzația de strânsoare
vine ca un semnal, acaparatoare,
purtătoare de mesaje-a durerii
ce va să vină. azi
pielea mea pe pielea ta are
aroma amăruie a profețiilor împlinite
și izul de contrabandă al bucuriilor finite.
azi
în spatele zâmbetului nu mai toarce durerea,
e totul sălbatic, subton de-altceva. azi
nici nostalgia nu mai e ce era

#tot ce vrei

tot ce vrei e de partea opusa

a fanteziei, a linearului, a disperarii.

a trecut de mult gardul fricii

si hoinareste mut pe taramul

pitit in umbra sarmelor ghimpate

poti avea tot ce vrei,

dar asta e doar ce-ti zic ei.

si poti avea tot, orice, dar…

stii ce vrei?

intreb si eu si zic sa

te feresti cat poti de zei

claditi din minciuna si chirpici

ce s-au spoit cu auriu si se vad zmei.

de le dai timp, nici colb nu ramane din ei…

pare frumos, dar adevarul nu-i aici.

poti fi cine vrei, adica oricine,

dar e si aici o intrebare:

ce stii despre tine?

una din marile-ntrebari,

de n-ai grija la nuante,

o sa te trezesti sub un curcubeu de sperante

poti fi ce vrei, asa se spune,

d’aia sufletul meu tot umbla prin lume.

tot d’aia te uiti la mine de parca

sunt Frida Kahlo la crasma din colt, direct de pe Arca.

umblu si tot umblu, din noaptea fara nume,

eu nu sunt nici vorba, nu sunt nici pronume.

sunt tot ce-am vrut,

dar nu-nseamna nimic,

sau nu mare lucru de cand s-au risipit

in penumbra de rascruce acei ochi

ce ma priveau jurand ca nu se vor duce,

la gramada cu promisiunile unui timp pierdut

puteam fi tot ce vreau,

asa ca m-am decis sa fiu eu.

pare putin, trist, dezamagitor,

dar nimeni n-are sa traiasca-n locul meu;

cata vreme respir si simt, am valente de zeu.

daca pot fi orice,

voi fi emotie pura.

necenzurata, muta, dura

ca aerul muntelui cand iei prima gura.

abia asta e ce da dependenta,

si cand nu exist te duce-n prag de dementa.

tot ce vreau e ludic, intens, n-o sa neg esenta,

nu cata vreme asta i-ar periclita existenta

tot ce vreau pot sa fiu si nu-s.

caci la tot ce vreau se ajunge-n doi

iar oameni vechi n-o sa ma-nvete drumuri noi.

eu vreau drum nou, vreau sa ma-nveti,

si-apoi sa-mi dai drumul inapoi in lume.

nu te speria, pastrezi o parte din mine

si poti oricand privi cum ma gasesc

si regasesc umbland mereu pe-alte carari,

mica Alice din nicaieri, cu ceva mai multi de ieri

in plus la numarare. si, sa vezi eroare:

tot ce-am vrut m-a facut prea mare,

sa pot, de vreau, sa ma suprim.

ma porti la gat, asa pot fi putin,

altminteri orice-i mic e chin.

pot fi orice, asa ca-s eu

nu o regret, nu zic ca-i rau,

dar se dilata spatiu-n jurul meu

si, uite, vad cum se latesc peretii

cei albi de spaime-n gerul diminetii.

sunt tot ce n-ai habar ca vrei,

pierduta-n asteptarea cetii.

astept sa ma gasesti, sa-mi vezi

tactil cealalta perspectiv-a vietii.

de pot fi tot ce vreau,

raman ce-mi sunt,

caci mi-s destul, pe drept cuvant.

sunt eu cea care sunt, pot fi

a lui, a ta si a oricui

sau pot ramane-a nimanui

si viata tot nu va durea

caci mai intai de toate-am fost a mea

iar asta stiu ca nu se va schimba

nici cand pe trupu-mi vested o sa port pamant,

caci am trait si-am hoinarit ca mine;

eu cea care sunt. si-am insirat

cuvant dupa cuvant intr-un colier.

e-averea mea, esenta-mi diluata

ce-o las oricui prin testament in vata

sa-nsire amintiri de nopti de vara

dureri plimbate-n lung si lat

de impletit cu sfoara.