#profetic

briza lui august închide în ea
semnele pustietății reci
de mai târziu. mă lasă
să ghicesc în izul rece tot ce va urma.

frumusețea mut-a apusului acoperă
cu strălucirea ei de zâmbet sfârșitul
unei alte zile. promite
o altă dimineață cu gesturi mărunte, o altă
voce somnoroasă ce-njură
în gând, printre dinți, murmurat cafeaua
ce nu vine singură lângă pat niciodată.
cândva, o să găsești pe cineva căruia să-i pese,
să vrea să știe cum îți place cafeaua
îmi șoptește raza de soare ce vine
prin geam, pe sub draperii, după mine.

soarele se-nmoaie pe pielea mea
ca un zâmbet timid de școlar.
promite c-o să mă mângâie iar
la o incertă dată viitoare
până atunci, mă admiră nostalgic din depărtare

în spatele fiecărui flirt stă pitit
momentul tăios al rupturii.
zâmbesc timidă-n colțul gurii
spre tragicul cândva ilar.

în umbra micilor plăceri
doarme mereu o profeție.
ea-mi spune că nu-i dat să fie
nimic cu status permanent.
că-i imoral, că-i indecent…
râd și-o întreb: “ce-mi pasă mie?”

pielea mea rămâne locul unde
senzațiile își dau întâlnire, aici
soarele lasă indicii și luna desenează hărți,
vântul mă-mbracă alene și
nimic din tot ce-i omenesc nu rămâne străin,
nici măcar când alți oameni m-așteaptă să vin.

amân împlinirea profeției
care-mi urlă că finalu-i invariabil,
de neocolit, inevitabil,
prin mișcare. lent
mă arcuiesc de spate, cobor, lent
sunt gata pentru o altă zi,
lent împlinesc ritualuri vechi
deși
știu că se va sfârși
cândva lentoarea mea și ea.

azi nu e ziua aia. azi
culori, parfumuri și senzații
se împletesc, îmi trec prin față
la fel ca-n prima dimineață
din an în care soarele
mă lasă să m-alint în razele
eliberate-ntr-un sfârșit de iarnă.

profetic, senzația de strânsoare
vine ca un semnal, acaparatoare,
purtătoare de mesaje-a durerii
ce va să vină. azi
pielea mea pe pielea ta are
aroma amăruie a profețiilor împlinite
și izul de contrabandă al bucuriilor finite.
azi
în spatele zâmbetului nu mai toarce durerea,
e totul sălbatic, subton de-altceva. azi
nici nostalgia nu mai e ce era

#tot ce vrei

tot ce vrei e de partea opusa

a fanteziei, a linearului, a disperarii.

a trecut de mult gardul fricii

si hoinareste mut pe taramul

pitit in umbra sarmelor ghimpate

poti avea tot ce vrei,

dar asta e doar ce-ti zic ei.

si poti avea tot, orice, dar…

stii ce vrei?

intreb si eu si zic sa

te feresti cat poti de zei

claditi din minciuna si chirpici

ce s-au spoit cu auriu si se vad zmei.

de le dai timp, nici colb nu ramane din ei…

pare frumos, dar adevarul nu-i aici.

poti fi cine vrei, adica oricine,

dar e si aici o intrebare:

ce stii despre tine?

una din marile-ntrebari,

de n-ai grija la nuante,

o sa te trezesti sub un curcubeu de sperante

poti fi ce vrei, asa se spune,

d’aia sufletul meu tot umbla prin lume.

tot d’aia te uiti la mine de parca

sunt Frida Kahlo la crasma din colt, direct de pe Arca.

umblu si tot umblu, din noaptea fara nume,

eu nu sunt nici vorba, nu sunt nici pronume.

sunt tot ce-am vrut,

dar nu-nseamna nimic,

sau nu mare lucru de cand s-au risipit

in penumbra de rascruce acei ochi

ce ma priveau jurand ca nu se vor duce,

la gramada cu promisiunile unui timp pierdut

puteam fi tot ce vreau,

asa ca m-am decis sa fiu eu.

pare putin, trist, dezamagitor,

dar nimeni n-are sa traiasca-n locul meu;

cata vreme respir si simt, am valente de zeu.

daca pot fi orice,

voi fi emotie pura.

necenzurata, muta, dura

ca aerul muntelui cand iei prima gura.

abia asta e ce da dependenta,

si cand nu exist te duce-n prag de dementa.

tot ce vreau e ludic, intens, n-o sa neg esenta,

nu cata vreme asta i-ar periclita existenta

tot ce vreau pot sa fiu si nu-s.

caci la tot ce vreau se ajunge-n doi

iar oameni vechi n-o sa ma-nvete drumuri noi.

eu vreau drum nou, vreau sa ma-nveti,

si-apoi sa-mi dai drumul inapoi in lume.

nu te speria, pastrezi o parte din mine

si poti oricand privi cum ma gasesc

si regasesc umbland mereu pe-alte carari,

mica Alice din nicaieri, cu ceva mai multi de ieri

in plus la numarare. si, sa vezi eroare:

tot ce-am vrut m-a facut prea mare,

sa pot, de vreau, sa ma suprim.

ma porti la gat, asa pot fi putin,

altminteri orice-i mic e chin.

pot fi orice, asa ca-s eu

nu o regret, nu zic ca-i rau,

dar se dilata spatiu-n jurul meu

si, uite, vad cum se latesc peretii

cei albi de spaime-n gerul diminetii.

sunt tot ce n-ai habar ca vrei,

pierduta-n asteptarea cetii.

astept sa ma gasesti, sa-mi vezi

tactil cealalta perspectiv-a vietii.

de pot fi tot ce vreau,

raman ce-mi sunt,

caci mi-s destul, pe drept cuvant.

sunt eu cea care sunt, pot fi

a lui, a ta si a oricui

sau pot ramane-a nimanui

si viata tot nu va durea

caci mai intai de toate-am fost a mea

iar asta stiu ca nu se va schimba

nici cand pe trupu-mi vested o sa port pamant,

caci am trait si-am hoinarit ca mine;

eu cea care sunt. si-am insirat

cuvant dupa cuvant intr-un colier.

e-averea mea, esenta-mi diluata

ce-o las oricui prin testament in vata

sa-nsire amintiri de nopti de vara

dureri plimbate-n lung si lat

de impletit cu sfoara.

Jurnalul unei oglinzi

34460644-Femme-avec-des-gants-noirs-regardant-un-miroir-Vector-illustration-Banque-dimages-1

Într-o dimineață caldă de vară, prietena mea cea mai bună, Oglinda, cred c-o știți, se decise că e prea mult, că nu mai rezistă, că ea se duce la terapie. Zis și făcut! Intră pe ușă, și primul lucru pe care-l auzi terapeutul, săracul, fu un strigăt de ”Domnule psiholog, eu nu mai pot! Nu. Mai. Pot!”.
-Luați loc domnișoară, liniștiți-vă. Povestiți-mi un pic ce vă nemulțumește.
-În primul rând, pe mine mă cheamă Oglinda, și-n al doilea, nu că mă nemulțumește, dar mă disperă de-a dreptul!
-Înțeleg…ce anume cauzează disperarea despre care vorbiți?
-Nu ce, cine! Colocatara mea scumpă și dragă, colega mea cu care parcă nu mă mai înțeleg! Nu știu ce să mă mai fac cu ea. E o tinerică im-po-si-bi-lă, v-o jur!
-Povestește-mi mai multe despre relația cu ea, și zi-mi pe nume. Pe mine mă cheamă Carl.
-Să povestesc…tu ai vrut-o, să știi! Se trezește dimineața, (după lupte seculare, evident,) se spală, se dă cu niște chestii cărora le zice creme, apoi se-mbracă. În tot timpul ăsta
holbându-se la mine. Și ăsta-i numai preludiul! După, începe aventura. Aplică o chestie cunoscută drept ”bază de machiaj”. Apoi, vine fondul de ten. Anticearcănul. Pudra. Fardurile de obraz și de pleoape. Tușul. Rimelul. Creionul de buze. Rujul. Parfumul. Și-abia DUPĂ!!! mai pleacă și la muncă sau facultate, strigând prin casă că a întârziat. M-a înnebunit, sincer îți zic! Tu știi ce-i aia că a plâns când nuanța ei favorită de fond de ten a fost retrasă de pe piață? Pe soră-mea mai mică, oglinda de poșetă, o ține veșnic după ea. Mi-a povestit sărmana că-și reface machiajul de minim trei, patru ori în decursul unei zile…cică ”să se simtă frumoasă”, auzi! Bietele ei prietene duc o luptă seculară s-o lămurească, ultimul iubit a părăsit-o din cauza asta, dar n-ai ce s-alegi de pe urma ei! A făcut ca toate ielele când l-a văzut cu noua iubită pe la nu-știu-ce sindrofie: o puștoaică nemachiată, îngrijită, îmbrăcată într-o rochiță pastel. ”Cu aia? M-a înlocuit pe mine cu aia? Cu creatura aia fadă, insipidă, fără pic de stil??”, așa a ținut-o o săptămână, ziceai că-i nebună. Bine, chiar e, dar asta e altă poveste deja…
-Deci e dependentă de machiaj…înțeleg…
-Nu, nu-nțelegi. N-ai cum. Că nu e dependentă. E obsedată. Fix genul ăla de fată care supraviețuiește mai ușor fără mâncare decât fără să se machieze. E un calvar să trăiești lângă ea. Și știi de ce e un calvar? Pentru că e trist.
-Da, într-adevăr, chiar e trist. Dar de ce crezi asta?
-Pentru că, uite, ultimul iubit, de exemplu, n-a cunoscut-o. N-a văzut-o niciodată fără machiaj. N-a văzut-o plângând, roșind, n-a văzut-o cu cearcăne de oboseală, nici cu tenul ei imperfect. Tu realizezi cum e să iubești o mască? Pentru că Eliza mea asta e- o mască. Un chip mereu aranjat, mereu desenat așa încât să se încadreze la fix în standardele de frumusețe ”aprobate” de societate. Nu-mi place de ea așa. Știi când îmi place de ea cel mai mult? Dimineața, când văd cu câtă dragoste și grijă se dă cu cremele ei. Am înțeles că alea-s bune, că au grijă de piele. Grija e bună, o aprob chiar și eu. Uite, și eu am grijă de soră-mea (când nu sunt împreună, hai că-ncepe deja să mă roadă gelozia un pic, na c-am zis-o!), e ceva cât se poate de natural. Dar ce urmează, nu-mi mai place. Mi-e dragă Eliza, dar naturală, cu buzele ei mai subțiri, alunița de pe arcul lui Cupidon și cea de pe obraz, cu nasul un pic ascuțit, ca al Cleopatrei, pe care-l desenează să pară cu totul alt nas. Așa face și cu buzele, le desenează cu grijă să pară mai mari. Iar eu asist neputincioasă, când îmi vine să crăp de nervi, nu alta! Auzi, produse de frumusețe! Mai degrabă de pictură… Dar seara…seara îmi luam, cel puțin acum câțiva ani, revanșa, când se demachia, dar acum…acum pur și simplu doarme așa! A avut o revelație ieri, când i-a apărut în NewsFeed pe Facebook o reclamă sponsorizată de la ”Luna mea fără machiaj”, o inițiativă a unei foste dependente de machiaj. Aici sigur e mâna prietenei sale, Andra! Daaa, îți zic eu! S-o fi văzut ce se holba la monitor…mai ceva decât atunci când își pune genele false, că am uitat să-ți zic, dar poartă și d-astea mândra mea. A zis că nu-i vine să creadă, efectiv, c-ar exista și astfel de oameni. Că sunt și femei care n-au nevoie de juma din vopselurile lui Michelangelo ca să aibă încredere în ele. Care nu plâng pentru un fond de ten, și nici nu-și găsesc liniștea și frumusețea după un strat de pudră. Diseară vin fetele la ea să dezbată treaba asta. Ce zici, ar avea vreo șansă, am avea, de fapt, s-o convingem să încerce? Că m-a durut pe mine biletul ăla, Carlito! ”Iartă-mă, dragă-mi ești, dar nu te-aș duce niciodată la o reuniune de familie. Ești prea industrială pentru mine. Pa!”
-Pentru prietena ta, Eliza, nu pot decât să sper la ce e mai bun. Ție însă îți recomand o vacanță în care să te odihnești, iar dacă problema persistă, te pot recomanda unui prieten bun, psihiatru, care îți va prescrie pastile. Bine?
-Perfect! Mulțumesc Carl, nici nu știi câtă nevoie aveam să spun cuiva ce viață duc!
-Asta îmi e meseria!
Morala? Îți place de Eliza? Nu? Mă gândeam eu…Nu abuza oglinda, că nu la ședințe de psihoterapie îi e locul! Vino pe pagina Luna fără machiaj și hai să vedem împreună cum anume se modifică atât pielea, cât și reacțiile celor din jur când ne văd nemachiate, să învățăm una de la alta ce are grijă de ten și ce e doar reclamă! Ce zici, ai curaj?