#ceremonial

vin dimineți în a căror
lumină tandră, melancolică, apunătoare
trebuie s-alegi din doi bărbați
unul.

“Alege-l pe al doilea, că n-ar
fi existat de-l mai iubeai pe primul!”
îmi strigă Corul Bunelor Moravuri.
“Alege-l
pe un al treilea”, îmi
șoptește insinuant rațiunea.
“Până la urmă
amândoi sunt nepotriviți, incompleți
dacă îi vrei pe amândoi.”
“De fapt, îi vreau și o să-i am
pe rând”, râde mândria încurcată în cearșafuri.

până la urmă ce folos
când unul te vede frumoasă,
când vrea
să-nvețe orice despre tine
iar celălalt te privește tăcut
te
dezbracă din ochi, cântărește,
îți cere
să i te-arăți femeie, nu fetiță,
la ce bun
să compari unul cu altul azi?

unul îți bântuie nopțile, vrea
să-ți învețe pe de rost corpul, mirosul,
ca într-un rit de inițiere în care
femeia din tine câștigă, ademenește,
tentează
deschiderea unei alte uși, spre altceva,
spre un alt El, spre-o altă Ea.
altul

îi spune că e frumoasă,
că-n privirea ei
azi vede-o mie de scântei
și că el poate, de-l lăsa
doar fericirea să i-o dea

ca să alegi, întâi compari.
ca să treci râul, întâi sari.
ce nu știu ei e că ea știe:
doar Pasiunea-i mereu vie,
doar între cărnuri e magie,
iar fericirea-o să se dea
mereu puțin, mereu pe datorie.

fetița s-a ascuns după femeia
care-a plecat să ia
tot ce i se cuvine, fără să dea
la schimb mai mult
de câteva clipe de ținut
mai vii în minte ca prezentul, peste ani.

femeia s-a ascuns în casă, unde
s-a adunat, și-a scăzut erorile,
și-a înmulțit vrăjile,
și-a plecat la drum să-și împartă farmecele.

vrăjitoarea a ales bunul creștin
ca o ironie-ntoarsă a unui ceremonial păgân,
și-a luat rujul, parfumul, a plecat la drum
gata să provoace, să-l dezbrace de moravuri,
sunt doar ea, el, razele soarelui
ce-o mângâie când simte textura zidului,
zâmbet ce-ațâță descoperirea eternului
ce-i încape în palme, ștergând urma trecutului

azi, el crede că e doar a lui,
în timp ce ea-și râde-n sine, știind că de-acum
tot ce-are el în gânduri se leagă de ea,
gata să-l facă, cu fiecare atingere,
fiecare zâmbet, substrat,
opera ei, mai mult decât un bărbat
și-a dorit vreodată, a știut, a sperat.

#uneori

uneori, ploaia cade lent
peste corpu-mi fierbinte.
respir în ritmul ei și plâng
la adăpost de cuvinte.

uneori cred că sufletul meu pereche
e o roșcată cu ochi albaștri și sclipiri
de stea,
care mi-a servit jumătăți.
jumătăți de intimitate, de secrete
îmbrăcate-ntr-un strat de
“dar nu vreau să vorbesc despre asta”
știind
că-mi plac bărbații.

uneori vreau să uit
că drumul ăsta merge înainte. vreau
să-mi iau drumul spre ‘napoi, măcar
până la locul unde
brodai cu mine ore, minute, secunde
cu stelele deasupra, stele-n ochi,
tremurânde.

uneori soarele mă mângâie
ca un amant proaspăt cucerit,
mă alintă și încerc să uit
că a mai fost altcineva
să lase urme, amintiri
pe pielea mea.

uneori zâmbesc pisicește
când mi se promite câte-un
“Pentru Totdeauna” și mă scutur.
mă întind
ca după un somn bun,
mă întreb
de ce singurul Pentru Totdeauna pentru care
mi-am pus amanet sufletul n-a durat
și trebuie s-o iau de la zero
om cu om, an cu an, bărbat cu bărbat,
până să știu la cine-a ajuns
sufletul meu, cine l-a cumpărat.

#profetic

briza lui august închide în ea
semnele pustietății reci
de mai târziu. mă lasă
să ghicesc în izul rece tot ce va urma.

frumusețea mut-a apusului acoperă
cu strălucirea ei de zâmbet sfârșitul
unei alte zile. promite
o altă dimineață cu gesturi mărunte, o altă
voce somnoroasă ce-njură
în gând, printre dinți, murmurat cafeaua
ce nu vine singură lângă pat niciodată.
cândva, o să găsești pe cineva căruia să-i pese,
să vrea să știe cum îți place cafeaua
îmi șoptește raza de soare ce vine
prin geam, pe sub draperii, după mine.

soarele se-nmoaie pe pielea mea
ca un zâmbet timid de școlar.
promite c-o să mă mângâie iar
la o incertă dată viitoare
până atunci, mă admiră nostalgic din depărtare

în spatele fiecărui flirt stă pitit
momentul tăios al rupturii.
zâmbesc timidă-n colțul gurii
spre tragicul cândva ilar.

în umbra micilor plăceri
doarme mereu o profeție.
ea-mi spune că nu-i dat să fie
nimic cu status permanent.
că-i imoral, că-i indecent…
râd și-o întreb: “ce-mi pasă mie?”

pielea mea rămâne locul unde
senzațiile își dau întâlnire, aici
soarele lasă indicii și luna desenează hărți,
vântul mă-mbracă alene și
nimic din tot ce-i omenesc nu rămâne străin,
nici măcar când alți oameni m-așteaptă să vin.

amân împlinirea profeției
care-mi urlă că finalu-i invariabil,
de neocolit, inevitabil,
prin mișcare. lent
mă arcuiesc de spate, cobor, lent
sunt gata pentru o altă zi,
lent împlinesc ritualuri vechi
deși
știu că se va sfârși
cândva lentoarea mea și ea.

azi nu e ziua aia. azi
culori, parfumuri și senzații
se împletesc, îmi trec prin față
la fel ca-n prima dimineață
din an în care soarele
mă lasă să m-alint în razele
eliberate-ntr-un sfârșit de iarnă.

profetic, senzația de strânsoare
vine ca un semnal, acaparatoare,
purtătoare de mesaje-a durerii
ce va să vină. azi
pielea mea pe pielea ta are
aroma amăruie a profețiilor împlinite
și izul de contrabandă al bucuriilor finite.
azi
în spatele zâmbetului nu mai toarce durerea,
e totul sălbatic, subton de-altceva. azi
nici nostalgia nu mai e ce era