Cum să spui totul tăcând: Ioșca.

Știți bancul ăla cu “Gabriel Garcia Márquez, Marin Preda, Federico Fellini și Giuseppe Tornatore intră într-un bar.”? Nu, fiindcă asta nici măcar istorie contrafactuală nu-i. Și, totuși, Ioșca are câte ceva de la toți patru.
Ioșca are ceva din dramatismul și candoarea filmelor vechi italienești. Copilul de la finalul romanului, copilul Ioșca de pe front, seamănă mult cu eroul lui Tornatore, cu puștiul care se împrietenește cu bătrânul ce punea filme în Cinema Paradiso. Doar că micul Ioșca se împrietenește cu…tăcerea.
Ioșca are ceva din finețea cu care Márquez te face să te întrebi cât și ce din realitatea pe care o cunoști tu e prezentă în roman. Unde începe magicul, ficțiunea, și unde începe și se termină legătura cu realul. Valea lui Ioșca, nenumită, e exact un astfel de loc. Un loc care poate fi oriunde în România regimului comunist și tranziției de după. Un loc care te lasă doar să ghicești, printre nuanțe, timpul.
Ioșca e politic, în măsura în care și Ilie Moromete e politic. Doar că în moduri fundamental diferite. Ioșca e un artist, un flâneur ce stă locului. Un păstrător al unei inocențe atemporale, înrudit îndeaproape cu Guido al lui Fellini.
El trăiește, iubește, își face treaba și tace. Nu are nevoie de cuvinte ca să se facă înțeles sau iubit. Nu îi sunt necesare ca să se facă apreciat de comunitatea văii. Iar asta e ceea ce-l face special. Faptul că tăcerile sale îi redau fidel personalitatea. Felul în care iubirea e desenată în Ioșca tot așa, tăcut. Nici viața, nici iubirea cea adevărată n-au nevoie de prea multe cuvinte ca să poată fi. Ele oricum sunt.

Ioșca e un roman în care timpul devine o convenție exterioară lumii de pe vale. O lume unde Ioșca, Popa, Doctorul și Maistrul sunt patriarhii unei lumi ce stă să-nceapă. O lume tăcută, a celor ce-au evadat din lumea cealaltă, gălăgioasă și atât de încâlcită. O lume care va începe mult mai târziu, de fapt, abia cu venirea primei femei pe vale.
Cu oficierea de către popă a primei nunți. O lume care începe cu Ilona. Marea iubire a lui Ioșca. Un moment care pe tine, cititor, te fulgeră, te tulbură, la fel cum vedenia Claudiei îl tulbură pe Guido, iar pe Ioșca, vederea Ilonei.
Poate nu întâmplător Ilona este dublul lui. O femeie cuminte, care trăiește și iubește fără prea multe cuvinte. O femeie care n-are nevoie de pălăvrăgeli ca să se integreze într-o comunitate a bărbaților, altminteri.
În Ioșca, cerul și pământul, cu toate ale lor, se întâlnesc și se înfruntă deschis, ritualic aproape, prin intermediarii lor, Popa și Doctorul. Modul în care cei doi se ceartă doar ca să se despartă, de fiecare dată, ca doi prieteni, e poate cea mai elocventă ilustrare a faptului că materia și spiritul sunt complementare, nu dușmane. Iar momentul în care Doctorul merge în chilia Popii, unul construit cu multă măiestrie și atenție la nuanțe de către autor, rămâne o ilustrație subtilă a felurilor în care spiritualul și materialul se întrepătrund.
Iar asta pentru că Ioșca e, înainte de toate, un roman al ideilor. Un roman despre Iubire, despre Om, despre Istorie, despre Timp. Un roman cu fraze lungi, cu imagini vizuale puternice, un roman cu un ritm al lui, de care nu te lasă să te desprinzi. Pe care-l citești pe bucăți, nu dintr-o răsuflare, așa cum îți zice primul impuls.
E un roman cu umor, în care omul trăiește sub vremile ce îl ajung, până la urmă, chiar dacă modul în care o să apară ele pe vale e unul abrupt, și prin contrast, ilar.
Fellini sigur ar râde de mistificarea bătrânului Ioșca în lumea de dincolo de vale.
Un roman sensibil, scris cu dragoste față de natura umană cu tot ce înseamnă să fii om. Un roman în care pierderea iubitei, a Marii Iubiri, dă măsura umanității personajului. Un roman care-ți spune, care-ți arată că limita umanității tale e răspunsul la întrebarea Câte poți pierde până în punctul în care te dezintegrezi ca ființă?
Pentru că, dincolo de tăcerile lui, dincolo de viața aspră dusă înainte de a se muta pe Vale, Ioșca rămâne cel mai uman dintre pământeni, un personaj pe care vrei și în același timp ți-e teamă să-l iei în brațe.
E un roman de citit mai ales dacă uiți că uneori, e bine să taci. Că liniștea e bună și în afară, dar mai ales înăuntrul tău. Că iubirea și viața nu au nevoie de cuvinte să se întâmple, o vor face oricum. Că uneori e bine să taci, să asculți și să observi.
Un roman ce trebuie văzut, simțit. Un roman mare, care te va trece prin toate stările, folosind toate mijloacele expresive. Un roman mare, greu de uitat, pe care sper să-l citiți cât mai mulți.

Ziua 12

art-autumn-couple-leaves-favim-com-248005

a căzut frunza, iar

odată cu ea a dispărut

și perdeaua de fum

ce acoperea, ca o vrajă,

esența.

așa c-am rămas

eu cu mine,

tu cu tine,

fiecare cu el însuși

printre copaci chei,

pomi ce ridică spre cer

niște brațe ramificate,

noduroase și despuiate,

în semn de mută amenințare

de-aia nu ai altă

soluție-n fața toamnei

decât singurătatea.

cea mai deplină dintre singurătăți.

doar tu și vântul țepos

ce-ți biciuiește obraji, ochi,

buze, îți răzvrătește părul,

urlând cât poate

venirea zăpezii.

așa ajungi să nu

te mai pierzi printre cuvinte

de fapt…te găsești

lângă tine-le pierdut,

crezut imposibil de găsit,

dar totuși acolo,

dincolo de orice barieră,

de orice semn scris

sau citit, vorbit sau gândit,

mâzgălit sau tipărit

de-asta niciodată

nu va fi toamna iubită,

fiindcă e incompatibilă

cu minciunile vândute

zi după zi, de noi nouă

doi în unul, ca instantul.

e, în schimb, acel Timp

de aur în care se nasc

mituri și povești inconfundabile,

mai ușor de recunoscut

ca un păun între găini,

și poate toamna

pe care-am resimțit-o

ca fiind sfârșit

n-a fost decât

un început deghizat

ca un hoț în haină de popă,

sau o curvă deghizată-n doamnă,

sau un vid intern deghizat

într-un artist mai prețios

chiar și decât  diamantul,

un râset sincer,

preschimbat în plâns

căci vrem sau nu

s-o recunoaștem,

să-i dăm glas, așa

am fost și eu cu tine;

ca o escapada cu

termen limită

într-un lan de maci,

la apus de soare.

și oricât n-am vrea

sau n-am putea-o spune,

știm amândoi că

nu suntem nici mai mult,

dar sigur nici mai puțin

de două umanuri care

se-mbină, se întrepătrund

într-o complementaritate

aproape bizar de perfectă,

se întretaie lăsând în

urmă cicatrici precise,

fine, ca de acid,

fiecare spunând altceva.

”o să fie bine”,

”eu sunt aici”,

”cred în tine” sau

”luptă și vei avea”;

o dialectică ciudată,

independentă de timp,

spațiu și semne

gândite și citite,

simțite și rostite,

tipărite și mâzgălite,

așa suntem și vom fi

mai mult ca sigur mereu,

mereu un tu și mereu un eu

ce vor fi întotdeauna împreună

ca o țigară cu bricheta ei,

un tablou al naturii din noi,

două ultime frunze

rămase-ntr-un copac.

”să nu știe nimeni de noi!”,

susură a pârâu glasul

unui drac.

așa că închei povestea, nu

am decât să tac,

căci va vorbi tăcerea-mi

despre noi,

două conjugări ale umanului

pe care de le despoi

o să le vezi acoperite de foi

pe care și-au țesut degetele,

pizma, dragostea, regretele

și tot ce mai simte un om

cât timp e viu.

vrei să-ți spun și că

la final noi rămânem

ultimele două frunze,

și-alea alăturate,

din Pomul Vieții?

ei bine, nu-ți spun!

e prea siropos și nu mi-e felul,

iar dacă o voi face

ți-o iei în cap după,

deci nu zic nimic;

dar e oricum degeaba

că tu știi și lucrurile

rămase nespuse.

sau…mai ales pe-alea.