întunericul e un văl, ascunde tot ce vrei să lași la vedere. liniștea de dinaintea furtunii, lung culoar spre uitare
e bine să ierți, conștiința repetă de zor nopțile. eu îmi adun în oase culorile ca să uit până dimineața tot ce mi-a zis aseară
feminitatea e un pariu pierdut cu prima înjurătură. nu-s nimic din ce ar trebui să fie o femeie. periferia, primul acasă, marginea lumii, primul loc de joacă
corpul, primul prieten și dușman, rebeliune fizică, alungirea distanței între două mâini, două piepturi, două priviri. carnea lui, cea mai complicată clepsidră
timpul măsurat și oprit la o atingere plăcere, vinovăție, uitare. ciclul de degradare a unui corp înainte ca timpul lui viu să fie finit. simțuri trezite, desperecheate, gata să pună totul în prim-plan din prea puțin. din ceva. din nimic.
viața se-ntâmplă între două respirații, două momente-n care afli ce-i cu tine, cine ești. străinul din tine știe povești ce n-au să prindă glas niciodată despre latura ta rămasă neconturată pe cine iubești, când tot ce ești, ce știi că ești devine un fundal? pe cine iubești când nu te vede nimeni?
luna e locul de unde bunicile ne țin de mână peste timp atunci când simt că ne e teamă, nopțile în care somnul nu-i decât un pește
pământul e un podium uriaș, impunător, unde defilăm toți în același timp cu poveștile noastre, copii în corpuri prea mari pentru noi, copii pierduți care strigă, dansează și vor să-ți arate, fiecare din ei, că povestea lui, a lui și doar a lui, e cea mai mișcătoare dintre toate.
timpul e un uriaș indiferent care se uită la noi și râde. nu vindecă nimic, doar ne lasă rănile să prindă cicatrici și aruncă peste ele ironic praf, adevăratul praf de stele, uitarea.
dragostea e acel ceva de dincolo de mintea omului, o punte-ntre aici și lună, singurul lucru fără de care nu se poate trăi. putem exista fără dragoste o viață-ntreagă, de trăit începem doar abia când o găsim.
ochii mei merg din reflex spre masa noastră. singuratică, pustie, înconjurată de bandă marcatoare de interdicție. flash-uri vin într-o clipire spre mine. ‘au venit fantomele-n vizită’, îmi zic fără s-audă nimeni. ‘Mulțumesc’ e ce spun cu voce tare, cu zâmbet unei casierițe nedumerite. oare mi se vede zâmbetul pe sub mască, sau contrastul cu ochii e nuanță trecătoare cu vederea?
pașii lenți mă duc spre o direcție clară, de neexplicat altcuiva. merg pe drumul pe care-l simt sub tălpi și mai ales sub buricele degetelor, un drum subiectiv, invizibil, clar, de necenzurat, drumul meu.
drumul pe care merg n-are o direcție aparentă, e-un drum spre înăuntru, drum ghidat de lună, stele, ape și păsări prădătoare. pașii îmi lasă-n urmă culoare, poeme-mozaic de pus cap la cap până la o profetică dată viitoare.
în urma ta a rămas zațul abstract al unei povești greșite de la început până la capăt. zâmbet amar la gândul că știam că n-o să-ți fiu niciodată ce ai avut atâta nevoie să găsești în Cealaltă și totuși…am încercat. am încercat, m-am jucat, m-am bucurat de tot ce-a fost și ce mi-ai dat știind că nu-s acolo să rămân. nu-i loc sub soare azi de mândrii viciate, de neputințe asumate, nici măcar post-partum.
nu ți-am scris niciodată un poem, ai rămas doar cu o scrisoare dintre toți doar tu nu ai putut să vezi ce sălbatică tributară simțurilor stă la pândă în spatele fetei bune, retrase, mereu cu ochii triști. și n-ai vrut s-asculți când ți-am zis să nu riști.
ți-ai căutat liniștea, eu eram zbucium, ai sperat la calm, eu eram oceanul și ți-am tot zis, și-ai încercat să-mi smulgi ce nu aveam de dat. griul-șoricel plușat mi-a rămas pe retină, nuanța și textura unei povești lacunare, fără premeditare sau vină.
pașii mei legănați mă mână spre înăuntru de dinainte să știu că mai există și-afară. așa te-am folosit la zidit uși din mine pe care le-aș fi deschis, chiar de-o să doară.
tu rămâi Ana mea cu ochii verzi, bărbatul sacrificat de-o păgână iar eu rămân femeia-hibrid, la graniță între atingere și pulsație, între calamitate și artă, sora mai mică a timpului, cometă ce trece, te-nsemnează, nu iartă, te-ngână una căreia-i poți purta pică dar pe care știi că n-o uiți niciodată care-ți lasă suvenir felul în care îți promite că rămâne, te mângâie și pleacă. pleacă cum a venit, privind în zare peste ce te-ncearcă. vine, îți arată ce poți avea și dispare. ai fost pauza drumului ei, ce trebuie mers în continuare spre lună, spre stele, pe fir cald de soare. în drumul ei disperarea nu-i o valoare.
