Anotimpul minunilor

Image

E ceaţă. Multă multă ceaţă. Parc-am aterizat în Londra. Bine, nu e nimic neprevăzut, neaşteptat, şi cu siguranţă nimic rău. N-am mai fost de prea multă vreme pe aici..şi nu ştiu de ce. Adică, nu am primit nici o interdicţie în ultima vreme. Şi dacă primeam, tot degeaba ar fi fost, însă ăsta-i alt capitol deja.

  Aşa că plec. Îmi iau binoclul, jobenul şi aparatul de făcut poze. Nimic altceva. Dacă rezist de-o veşnicie cu fratele meu cel psihotic şi pămpălău, rezist şi o perioadă decisă de mine unde, când, cum şi în special cu cine vreau. Cu bine! Nu-i crede, nu crede pe nimeni care-ţi zice că liberul arbitru nu există, că e inventat de nişte filosofi pe jumătate beţi, pe jumătate nebuni. Iar tu eşti de-un infinit de ori mai prost ca ei doar din simplul motiv că-i crezi. Da, filosofii, acei paria ai lumii indiferent de vremuri, au descoperit liberul arbitru. L-au descoperit, nu inventat, e o diferenţă. Şi da, i-am ajutat. Am făcut-o tocmai când erau rupţi de realitate fiindcă altfel nu m-ar fi înţeles. Nu ar fi realizat că sunt cât se poate de real, cît se poate de definitoriu pentru ei. Încă nu ţi-ai dat seama cine sunt?

Nu, sincer acum- nu realizezi sau nu accepţi varianta asta? Ei bine, sunt eu. Eu, Diavolul. Dar tu poţi să-mi zici Emil. Pam-pam, hai că te-am lăsat cu traume. Uită-te bine, că n-o să mă întâlneşti de două ori în aceeaşi viaţă!

   Şi-a plecat. Şi eu încă mă mai uit ciudat, cumva în gol. Cine-s eu? Ce-a fost asta? Întâlnire cu Diavolul, ah? Se vede că am luat-o razna, ba chiar mai-nainte decât îmi prezisesem.

Dar…pare că nu-i chiar aşa. Adică, uite, e el. E el şi pleacă. Cu piele palidă, ochi sticloşi, de-un negru ciudat, parcă din altă lume. Înalt, cu joben, ochelari şi jeanşi, cu aparatul foto în raniţa ce seamănă cu geanta unui poştaş din Al Doilea Război Mondial, pleacă. Merge înceet, încet, fără pic de grabă, ca şi cum ar avea tot timpul din lume. Şi, chiar îl are. Dacă nici el..cine, eu? Eu n-am. E singurul lucru care-mi lipseşte de fapt şi de drept.

M-am aşezat la masa acoperită cu clasica muşama şi, privind marea de alb ce se zărea de la fereastră şi care inundase absolutamente totul, până şi camera în care mă gândeam

să-ncep ceea ce-ar fi putut să fie scriitura vieţii mele, simţi un freamăt ciudat în casă. Am continuat să mă pregătesc, având o vagă idee despre cine şi, mai exact ce ar putea să fie, mângâind cu ochii trandafirii perdelei care, în mod ironic, era tot albă şi ea.

-Dani, Dani, unde te grăbeşti aşa? Va fi scriitura vieţii tale, e-adevărat, dar ai numai răbdare. şuieră el pe-un ton ascuţit. Vezi tu, în literatură eşti aidoma 

unui croitor :  tu poţi fi pricepută, ideea-n sine poate fi una genială, dar ai nevoie de material. Material pe care, de mă laşi, ţi-l voi aduce pe tavă chiar eu. Şi vezi că nu fac favoruri de genul ăsta prea des…

-Emil?! Tu ce mai cauţi p-aici? Parcă plecasei.

-Da, plecasem, însă am zis că ar trebui să-ţi spun asta înainte să plec la plimbare. Ţine minte- vei visa ceea ce fac prin alte părţi ale lumii. La final, mă-ntorc, o scriem împreună şi atunci chiar că mă duc acasă, de unde-am venit. Destul de convenabil, aşa-i?

    N-am mai apucat să spun nimic. Plecase. Plecase aşa cum şi apăruse. De Nicăieri adică, lăsându-mă într-o incertitudine cu mult mai mare. Şi m-am întors, pe jumătate buimacă, la scrisul cel de toată viaţa. Între timp, el hoinărea de zor prin lume, de-ai fi crezut că e cine ştie ce personaj de vază al lumii.

Undeva în Amsterdam, face prima victimă. E o copilă de nici 13 ani, însă e de-nţeles. Mignonă, dar voluptuoasă, cu buze mari şi ochi aprinşi, îşi leagănă agale şoldurile pe care-i atârnă neglijent câteva bucle negre. Ea, seducătoare înnăscută, o vezi numai după cum trage din ţigara rulată cu doar câteva momente înainte, iscodind atent, din ochi, ca o  adevărată profesionistă, tot ce-ar fi putut avea de oferit dugheana aia. Şi, evident, l-a ochit. Cum să nu bagi de seamă un joben într-un pub? E, poate, printre cele mai excentrice asocieri. Îl şi văd- zâmbeşte larg, şarmant, o ia de braţ şi-i şopteşte că e cea mai frumoasă de pe planetă. O minte frumos, cu stil, zicându-i că e CEO la un lanţ de galerii de artă australian. Ştie că vrea să fie o pictoriţă faimoasă, aşa că plusează. Îi zice că, dacă îl ajută şi-l susţine, va deschide o filială şi-n Amsterdam. Mereu a iubit Europa, chiar are potenţial. Ar putea, la o adică, domina întreaga lume de n-ar avea un aşa orgoliu.

    Nu i-a luat mult, iar acum uite-l. Pleacă râzând cu o satisfacţie dementă, cu ea la braţ, lăsând în urma-i o mulţime de bărbaţi geloşi şi de femei frustrate. De-aici, totul e clar. O va duce la acel hotel pe lângă care a trecut de-atâtea ori privind cu jind, curioasă să ştie cum e acolo, o să i-o tragă aşa cum nimeni n-a mai făcut-o şi n-are s-o mai facă, iar apoi, la ţigara de după, între două poze nud şi-o idee anarhistă implantată adânc într-o văgăună a cortexului, îi va spune cine e, şi va pleca nepăsător, dar cu toate astea mulţumit c-a mai dezlănţuit un fragment de iad pe undeva.

Şi-aşa a şi fost. S-a lăsat cu război civil în Olanda cea relaxată, iar cotidianele titrau în disperare c-avea să fie unul fără sfârşit. Valul de adepţi al fetei ajunsese să fie mai bine de jumătate din populaţie, câştigată de combinaţia efervescentă dintre discurs, volubilitate şi nuditate. Muultă nuditate.

N-a trecut mult până să-mi scrie :

„Ştiu la ce te gândeşti. Ştiu că ştii după ce scenariu a decurs totul, şi-mi place. Îmi place că ştii, că te incită în loc să te intrige, să-ti repugne. Şi-mi place că ştii cum să taci. Nu-mi pierd vremea întrebându-te ce faci, pentru că ştiu, la fel cum n-o să-ţi spun să ai grijă de tine, fiindcă ştiu că eşti în regulă cel puţin la fel de bine cum ştiu şi că-ţi place să te autodistrugi. Îţi spun doar atât- următoarea oprire, Cambodgia. Niciodată al tău, Emil.”.

Mi-a dat fiori. Cambodgia? Oare ce mai plănuieşte şi-acum? Mă uit pe geam şi parcă-l văd-  a dat jobenul pe-o beretă, şi-a luat binoclul de unde-l agăţase-n cui la somn, iar hainele îl fac să pară un soldat jerpelit.

    În capitală, vremea pare să fi stat locului. Sunt aceleaşi drumuri de ţară, aceiaşi vânzători de flori ce se bat cu maimuţele pe apă, aceiaşi copii mai mult goi decât îmbrăcaţi. De undeva se-aude un dangăt de clopot, fapt ce-l face să-şi aducă aminte că mai sunt lucruri care pur şi simplu sunt la fel în orice loc, limbă sau epocă. Iar el şi dangătul de clopot sunt doar două dintre ele.

Templul e pe-un mal de apă, aşezat strategic. Zici că-i o poveste frumoasă, dar el e prea bătrân ca să-şi permită să mai creadă în ele sau măcar să le asculte atent. La un kilometru de templu, pe-acelaşi curs paşnic de apă, e un bătrân. Meditează. Are barba albă şi lungă, privirea senină şi caldă, de copil fericit.

-Ce faci aici, ai timp şi de mine?

-N-am timp. Nimeni nu e atât de mare încât să se poată lăda c-ar fi el acela care deţine timpul. Dar stai mai bine lângă mine, îl pofti bătrânul.

  Îi venea să râdă, ştiind cine e de fapt, însă a reuşit să se controleze exemplar. Îi acceptă propunerea înţeleptului, vizibil curios de ceea ce-ar putea avea acesta de zis. „Poate-mi spune ceva ce eu nu ştiu.” gândi. „Dar n-are cum, până la urmă eu sunt Dracu’ pe pământ” îşi zise, şi-l întrebă răbdător :

– Ce e toată lumea asta? Mi se pare o harababură mult prea mare mecanismul ei de funcţionare pentru o singură minte. Şi vremea-i aşa un iureş…

– Se vede că eşti tânăr. Cheia de boltă a tot ce respiră pe pământul ăsta e relaţia mai mult decât banală, elementară dintre ceea ce dai şi ceea ce te aştepţi să primeşti. Raportează asta la amplitudinea de nemăsurat a unicităţii lumii, a unicităţii ei şi-a fiecărui individ

ce-o compune, la toată vremea care-a trecut peste ea şi va mai trece, şi-ai să înţelegi tot.

– Aşa-i, sunt tânăr, şuieră Emil cu un zâmbet căutând să-i înflorească-n colţul gurii. Dar ce te faci cu naturile rele?

– Nu există. Răul, Binele, Timpul, Viaţa, Moartea şi Fericirea nu sunt altceva decât nişte tablouri frumos conturate, nişte iluzii inteligent construite de un imaginar colectiv niţeluş cam absurd. Nu există Rău sau Bun când vine vorba de oameni. Oamenii sunt doar oameni, şi orice altceva e-o poveste.

– Şi dacă-ţi spun că există? Dacă-ţi spun cine sunt? Tot asta vei mai spune?

– Te-am întrebat eu? Ştiu cine eşti. Dar, ţine minte, nu există nimic să nu fi fost vreodată tributar întâmplării. Nici măcar tu. Adio.

   Şi-am rămas acolo, nedumerit, cu picioarele-n apa râului şi mâncând de zor o rodie. Imaginează-ţi numai- un demon confuz. N-am mai stat mult şi am plecat. Am luat Asia la picior ca să mă mai opresc fix în Africa Neagră. Am nimerit într-un trib, dar nu-mi pare rău. De fapt, mai bine de-atât n-aş fi putut aranja-o nici măcar eu. M-au pus să stau alături de şamanul lor, să-mi aleg o fată. Am luat-o pe cea mai frumoasă- o negresă înaltă şi expresivă. Ca să nu se panicheze am luat-o de-o parte, i-am rulat o ţigară cu ce mai rămăsese din Amsterdam şi i-am dat să vadă un film motivaţional cu Naomi Campbell, deşi tare mi-e că nu am mai avut cui, fiindcă intrase într-un soi de transă ciudată.

Tremura, gesticula şi tot bolborosea ceva ce eu unul n-am avut cum pricepe. Şamanul

mi-a explicat că, datorită a ceea ce i-am dat eu, acum fata stă la taclale cu sufletul ei. M-a mirat un pic, aşa dedublare de mult n-am mai văzut!

– Şi, până la urmă ce i-ai dat?

– Cannabis şi praf de stele. Am reţetele mele, ca orice vraci adevărat, nu?

 Cert e că atunci când s-a trezit, era noapte. Tribul mi-a împins-o în braţe şi-am ştiut ce am de făcut- Am întins-o pe pământul crăpat şi am făcut-o acolo, lângă foc, cu toţi de faţă, privindu-ne insistent. Însă adevăratul spectacol a-nceput abia după, când totul s-a transformat într-o uriaşă baie de sânge, de ziceai că-i Noaptea Sfântului Bartolomeu, un remake primitiv. Şi, după ce şi-a ucis tribul, a ucis încă alte patru triburi. Asta doar aşa, că „asta i-a zis ei sufletul că are de făcut.” Îţi dai seama ce unealtă ar fi fost fătuca asta în Occidentul hipertehnologizat? Oftă el dus pe gânduri.

A ucis fără milă 5 triburi cu o amărâtă de suliţă. I-am mai tras-o o dată, i-am dat sărutul morţii şi-am venit din nou agale la tine. Ţi-am promis că-ţi aduc material? Uite-l. Asta o să fie cea mai avangardistă dintre poveşti.

    Îl priveam constrernată cu coada ochiului cum stă pe capul patului lângă mine şi mă priveşte cum scriu. Mă aşteptam să mă mângâie, să mă sugrume, să nu ştiu ce să facă, dar nu. El doar mă contempla tăcut, făcând tot albul camerei de cămin să roşească.

– Ştii, va fi cea mai bună dintre poveştile ce-au bântuit vreodată căminul ăsta uitat de lume, mergând în paşi de vals pe la subsol, ca o adiere.

  Am terminat de scris, el a plecat. Acum stau întinsă-n pat cu mâinile sub cap în întunericul camerei obscure, privind la umbrele ce-mi intră pe fereastră şi gândindu-mă de-a fost aievea sau dacă atâtea ore de stat într-o gară în completă nemişcare nu m-or fi lăsat cu halucinaţii. Pentru că, ştii şi tu, iarna e mai mereu anotimpul minunilor.

  

Dependenta

Image

-Stii, sunt dependenta de multe lucruri. Poate chiar de prea multe, dar nu pot sa spun ca-mi pare rau, ca regret sau ca as face orice pentru a ma trata, pentru a scapa de blestemul dependentelor. Nu, dependenta nu-i nici pe departe un blestem, ea-i insasi voluptatea existentei, o existenta ce-ar fi atat de anosta fara ea..Viata ii datoreaza totul, toata savoarea, toata sclipirea, toate momentele-i de neuitat,

insa nu poate s-o recunoasca. Nu poate si nu vrea s-o recunoasca, dracu’ stie de ce…

       Asa-mi spunea Anna acum cateva zile cand am trecut, din graba, pe la ea. E o faptura tare enigmatica, doar prostii si psihopatii, in simplitatea lor, se pot lauda ca o-nteleg.Vocea ei ce atinge tonalitati uluitoare-atunci cand povesteste m-a sedus din prima, iremediabil.

Caci, trebuie sa-ti spun draga faptura ce ma privesti atent, citindu-ti-se o nuanta de mirare in pupile, ca Anna nu povestea. Ea se povestea pe sine in acord de muzici

ne-ntelese in timp ce se juca, rupta de realitate, cu nasturele camasilor de jeans, cu bucla-i aurie ce se oprea pe sani, cu faldul de matase al perdelei, ca intr-o transa ludica, o transa ce atrage, ce seduce cu voluptatea ultimei priviri.

-Sa stii Van, eu sunt o fire voluptuoasa, nu-mi place sa rezist tentatiilor. Pana la urma, daca mor maine, va muri totul cu mine. Pare ca nu? Ba da, depind de multe… Depind de buchetele de lavanda si busuioc pe care mi le aduce bunica de la parter, de cafeaua bauta in parc, in timp ce ma perind pe caldaramul mereu umed, prin racoarea diferita de la o ora la alta, desi in esenta e mereu aceeasi..de tine…

-De mine?cum asa?

-Da, de tine. Tu esti ascet, n-o sa-ntelegi vreodata ce simt atunci cand iti aud pe trepte pasii, cand iti adulmec parfumul in timp ce tu mai ai doar un etaj pana la mine..Nu-ntelegi.

-Tu ma iubesti? am intrebat-o oarecum speriat de gandul ca as putea avea dreptate.          Pana la urma, era cea mai frumoasa din suburbii..cu par lung, de culoarea graului copt si moale cum e matasea, cu ochii negri, migdalati ce-ti sfredeleau tot ce-ai crezut ascuns sau intim, cu buze rosii, ce iti zambeau vinovat, indecent, dar sincer, cu forme pline si armonioase. Orasul asta amarat nu vazuse nicicand ceva mai frumos.

-Dragoste? Ei, as!! Nu dragul meu, eu nu mai iubesc oameni. Eu iubesc doar viata. Si asta..cum stiu eu, prin simturi. De ce taci, la ce ti-e gandul?

      Mi-aduc aminte cum am cunoscut-o ; era iarna. Eu, biet student amarastean, veneam cu trenu-acasa nu de drag, insa speram ca imi vor mai da bunicii niste bani. In tren, in tot compartimentul, eram doar noi. Afara se-asternuse un strat gros de nea iar ea era atenta pe fereastra, ca si cum ar fi fost in loja la cel mai reusit spectacol. Si, evident, (sau asa mi se pare-acum,) tot ea a rupt tacerea.

-Nu-i asa ca totul pare acoperit de omat ca intr-un vis frumos? Si rotile de tren ce canta parc-un cantec mut..

    Rotile trenului pe sine nu stiu dac-au cantat vreodata, dar vocea ei ingana parca o melodie dulce, de copil feeric, fericit, si seninatatea cu care mi-a zis c-o cheama Anna, m-au dezarmat iremediabil.

-Intr-adevar, orasul nins sub cerul cel albastru e superb. Imi pare bine, eu sunt Van. Tu unde mergi?

-Eu merg acasa, la bunica. Iesi la ceai?

-Cu siguranta, mai ales ca si eu tot la bunici ma duc.

-Ce binee! Vom fi prieteni tare buni Van dragule, simt eu si-ncepu sa rada si sa bata din palme cu incantarea copilului ce-si gaseste in cadou jucarioara mult dorita.

       La ceai am iesit a doua zi cand altii erau deja la cina. Mi-a povestit ca-i dependenta, ca ea nu poate fiinta fara sa simta. Atunci, recunosc, m-am uitat la ea asa cum te uiti la o ciudata, dar mi-a trecut atunci cand m-a privit in ochi. Intreaga ceainarie  era goala, eram doar noi si-acea batrana blanda, buni Clara. Lumina calda ce cadea in valuri peste noi ii dadea Annei alura de enigma ce o definea atat de bine. Am vorbit tare mult atunci, mi-a povestit ca e fugara dintr-un sat uitat de lume si ca ea stie ca e sortita esecului intr-un oras mare ca asta, insa trebuia.

-Ma erodam usor dar sigur, asa cum apa repede macina piatra, si-am plecat. Am zis ca poate in oras va fi mai bine, dar cand veneam amandoi in tren am inteles – pentru mine nu va fi bine nicicand. Si e firesc sa fie-asa, ce stiu sa fac? Nimic, decat sa povestesc si, cum zic ceilalti, sunt frumoasa, desi eu una nu ma vad. E prea putin Van ca sa supravietuiesc, ma crezi? Si nici pe tine nu te vad prea implinit.

-Nu e adevarat, glumesti? Ai mai mult decat e nevoie, si nu sa supravietuiesti, ci sa invingi! Si lasa-ma pe mine, stiu ca-s o loaza,nu inteleg de ce sunt eu aici cu tine, cand va putea fi oricare dintre ei. Fa-te actrita!

-Actrita zici? Sarac naiv, actritele nu se povestesc pe sine, ele redau ca niste masinute ideile atator autori, nu mai sunt ele cand le vezi pe scena. Ori daca nu sunt eu, atunci cine mai sunt? Nu, nu putea fi nici un altul, si nu pentru ca te-as iubi pe tine, ci pentru ca suntem la fel. Inadaptii lumii de care, la modul teoretic, apartinem. Practic insa…

        Si ofta adanc, intr-un mod in care nu mi-am mai dorit s-o faca vreodata si care m-a zguduit profund pana-n maduva oaselor, pana la lacrimi. A vazut, si- venit spre mine sa ma mangaie, cum mangaie mama un copil ce nu poate s-adoarma. Avea o mana calda, fina si mirosea a crin si levantica, un parfum ce te-mbata si pe care nu-l mai intalnisem niciodata pana atunci.

-Te-am speriat? Nu trebuia, zise luandu-ma de mana si razand cu pofta. De fapt, esti inca un copil, ceea ce-i un lucru bun.

       Nu mai stiam ce sa cred. Trecea de la agonie la extaz intr-o secunda si parca avea complice-n tangoul asta aprig intreaga lume. Nu pot spune ca am fost vreodata indragostit de ea, cel putin nu iubirea aia focoasa, dementa si rodnica, nu. Dar am indragit-o, am indragit-o asa cum indragesti ceva despre care nu stii prea bine cum, insa a devenit vital pentru tine, care te-a subjugat fara ca macar sa-ntrebe daca vrei, daca o lasi, daca poate. O indrageam si noptile in care ma tortura insomnia stateau tot sub semnul ei. Umblam in varful picioarelor prin odaie, fumand ca un trc, iar in momentele bune ale acelor nopti sacrificate o revedeam mintal, asa cum isi vad budistii zeii in timp ce meditau. Ma mai jucam cu buchetul de lavanda ce mi-l lasase pe noptiera mai demult, iar cand intr-un final izbuteam sa adorm, soarele se ridica din ape lucitor, lovindu-ma in ochi cu violenta.

Si-a fost bine. Ne-au trecut asa, zi dupa zi ca margelele insirate pe ata, zece ani. Iar tocmai cand nu mai credeam, cand reusisem sa ma mint ca va dura la nesfarsit, gasesc in pat, pe velinta de lana, o carte si-o scrisoare.

   M-am dus, manat de curiozitate, ca sa vad. Stiam ca-s de la ea, nu erau dubii, insa am vrut sa vad cu ce ma mai surprinde. Pe pat zaceau “Cronica unei morti anuntate”, iar crenguta deja ritualica de lavanda fusese inlocuita cu una de rozmarin, si-un plic lila A fost prima mea teama justificata in ceea ce-o priveste pe intangibila Anna.

        Am deschis scrisoarea ingrozit, speriat, dorindu-mi, pentru prima oara-n existenta mea de fluture sa n-am dreptate. Dar…n-a fost sa fie.

Cu ochii impaienjenati, am reusit sa citesc:                        Scumpule, nu ai de ce sa-ti faci griji, sunt mai bine ca niciodata. Nu vie, dar bine. Am luat-o de la un capat la altul ca sa ma conving de ceea ce doar banuiam – ca lumea asta nu e pentru mine. Intamplator sau nu, ultimul meu voiaj a fost cel in care ne-am intalnit si am ramas ca sa-ntelegi ca nu-i de fapt nici pentru tine. Ti-am lasat cartea ca sa stii cum am murit. Vino si tu aici si n-alarma pe nimeni, nu e cazul.

Ti-am spus pentru ca, ani de-a randul ai fost mon raison d’être, templul meu, asa cum tu m-ai contemplat pe mine, dar n-am lasat sa se vada, n-am vrut sa suferi. A ta enigma, dependenta, Anna.             

P.S. Te astept langa mine curand. Nu ma lasa sa tanjesc dupa tine.”

       Cu ochii incetosati de lacrimi si durere, m-am aruncat in gol, in plin abis, de la mansarda, ca s-o gasesc acolo, neteda si-nmiresmata, in rapa unde si-a ars existenta. Si nu regret nicicand viata avuta-nainte de scrisoarea scrisa pe hartie parfumata, ingrijit, aceasta himera fada-vinetie a nemuririi, a realei fiintari.