#interzis

Art by Serj Zărnescu

repetitiv. vis-musafir,
același de ani
finalul
niciodată aflat

rigid. omul care
s-a legănat în obsesie până
și-a luat o bardă și-un șmirghel
și-a plecat să cutreiere lumea,
căutător
de contrarii pe care să le transforme
în oglinzi

linear. trecutul
pe care-l știu pe de rost,
troițele
sub ale căror acoperișuri putrezite îmi caut
loc de tras sufletul când viața
nu mai ține cu mine

pasiune. pusă pe pauză,
contactul
fizic necenzurat cu un alt om e luxul
separator între extaz
și nebunie

natural. tot ce am luat vreodată
de-a gata. umbra copacilor,
privilegiu
moștenit de azi pe mâine
de dinainte să cunoască timpul

interzis. tot ce-am avut odată
în podul palmei,
amalgam
de stări concret-cubice, niciodată perplexe
femeia care obișnuiam să fiu râde
de pe marginea lunii
“mă voi întoarce”, îmi șoptește
liniștitor înainte să se crape
iarăși pânzele cerului de ziuă

#așteaptă

magia mi se adună în vârfurile degetelor,
mărgele de abac.
în mine e încă viu un miros de tabac
genele, pleoapele, gâtul tresar
imperceptibil împunse de ac

trăiesc lumea prin ochi.
prin buze, prin mâini, prin mișcări. adunarea
senzațiilor de proveniență anonimă.
strâng
povești, poeme și culori într-o vază
și le întorc lumii care mi le-a dat
cu aceleași mâini ce tremurau când le-am luat

mă pierd ocazional în deșirarea
unei narațiuni fără timpuri verbale sau leac.
privesc împrejur, mă întorc, mirarea
din ochii mei e vecină cu marea,
și numai înăuntru-mi văd rădăcina,
chemarea.
dincolo de nori, sub pământ, renegarea.

umblu pământuri străine
în căutarea locului în care să-ngrop
nume ce-au format lumi pentru mine,
rămășițe
de trecut făcut franjuri încă de când
era prezent. lipsa
obsesiei lasă loc
pentru păcate noi
păcate noi, păcat la singular, în doi

m-am întors la mine într-o dimineață
fără să știu măcar că pierderea de sub stern
era a mea de mine,
nu o pierdere de tine. așteaptă.
n-ai însemnat mereu ce crezi,
n-ai fost decât cei doi ochi verzi
ai rătăcirii aspre, grosolane
azi mă vezi în zare, copila
reîntoarsă la ea însăși,
victima
nesfârșitelor mitologii personale

#umbra

urlet. discontinuitate. absență.
granița dintre vis-paradis și real-banal-pedagogic
s-a rupt. mii
de așchii de amintiri la timpul incert aleargă
încercând să ajungă la mal pe sub pleoape

alunecă timpi morți spre prăpastie,
secunde mute, un infinit de secunde
care aleargă spre un înainte abstractizat
de vocația victimei premature

unde
de șoc anafilactic animă corpuri
la auzul unui nume, un semn-sumă
a altor convenții disparate, e iar
perioada aceea din an.

ochi. privire. buze. zâmbet. mâini. atingere.
toate
elemente ale unui discurs rămas
în epiderma cunoscătoarelor, un fel
de stigmat inversat, și amintirea
izolează oamenii în unele zile.

nu există dureri colective, nici măcar
colectivități ale purtătorilor durerii.
ceva
atât de singular, de amplu, de obscur
înainte de a fi intim, cadențat
nu se face
să fie banalizat într-o grămadă.

există doar Durerea.
una sfâșietoare și separatoare durere,
care vine când vrea și nici măcar nu cere
timp, pasiune sau lacrimi. ea
există, și-i destul ca timpul
să i se plece mut.