#antagonistă

am nostalgia unui vis barbar,
un vis difuz, un vis amar,
un vis în care
petice, forme, practici convenționale,
haine, prejudecăți, maniere-o să rămână
grămadă amanet lâng-o intrare.

în visul meu, din mâini îmi iese-o lume
ce o împart în grabă tuturor.
o lume de atingeri fizice, reale,
fragmente de limbaj universale.

visez la lumea-n care pot să fiu
la fel de primitivă, de reală
în public pe cât sunt de obicei
cu ușa încuiată, când sunt goală

în lumea-n care nu mă mai ascund,
ce-a fost o normă azi s-a dus la fund
și corpu-mi nu mai e subiect politic.
visam c-am revenit în Neolitic,
la bonne sauvage, nudism sub ochiul critic

mi-e dor de visul ce n-a existat
decât într-o pereche de priviri vecine,
un vis ascuns cum n-am crezut mai bine
în palmele bărbatului de lângă mine

mă doare azi și haina, și pantoful,
și orice material mă îngrădește.
în corpul meu cea mai reală Eu trăiește,
o existență clandestină, incoloră, cenzurată,
un manifest pitit în orice strop de artă

am un corp și sunt unul.
fra mai vie parte din mine, un pian
ce vibrează la atingerea altui corp,
am grijă
să-l păstrez în permanență acordat
un corp, un pian, un scop,
nu un mijloc de utilitate comunitară dovedită

sunt un rezervor infinit de senzații,
unii le zic păcate.
sunt mișcările corpului gol în lumină,
cândva
protagonista strălucitoare
a poveștilor cu fete bune.

s-a derulat timpul, s-a-ntâmplat revoluția,
protagonista a devenit antagonista
stelar-a poveștilor cu fete bune devenite
femei cărora li se-nchină artele,
metamorfoză consensuală, uși închise,
piele pe piele,
acorduri fine, sonore, își pun amprentele
pe noua geografie-a simțurilor,
perpetuu-n mișcare, chiar de stau într-un loc,
corp peste corp, ca într-un joc.

#așteaptă

magia mi se adună în vârfurile degetelor,
mărgele de abac.
în mine e încă viu un miros de tabac
genele, pleoapele, gâtul tresar
imperceptibil împunse de ac

trăiesc lumea prin ochi.
prin buze, prin mâini, prin mișcări. adunarea
senzațiilor de proveniență anonimă.
strâng
povești, poeme și culori într-o vază
și le întorc lumii care mi le-a dat
cu aceleași mâini ce tremurau când le-am luat

mă pierd ocazional în deșirarea
unei narațiuni fără timpuri verbale sau leac.
privesc împrejur, mă întorc, mirarea
din ochii mei e vecină cu marea,
și numai înăuntru-mi văd rădăcina,
chemarea.
dincolo de nori, sub pământ, renegarea.

umblu pământuri străine
în căutarea locului în care să-ngrop
nume ce-au format lumi pentru mine,
rămășițe
de trecut făcut franjuri încă de când
era prezent. lipsa
obsesiei lasă loc
pentru păcate noi
păcate noi, păcat la singular, în doi

m-am întors la mine într-o dimineață
fără să știu măcar că pierderea de sub stern
era a mea de mine,
nu o pierdere de tine. așteaptă.
n-ai însemnat mereu ce crezi,
n-ai fost decât cei doi ochi verzi
ai rătăcirii aspre, grosolane
azi mă vezi în zare, copila
reîntoarsă la ea însăși,
victima
nesfârșitelor mitologii personale

#umbra

urlet. discontinuitate. absență.
granița dintre vis-paradis și real-banal-pedagogic
s-a rupt. mii
de așchii de amintiri la timpul incert aleargă
încercând să ajungă la mal pe sub pleoape

alunecă timpi morți spre prăpastie,
secunde mute, un infinit de secunde
care aleargă spre un înainte abstractizat
de vocația victimei premature

unde
de șoc anafilactic animă corpuri
la auzul unui nume, un semn-sumă
a altor convenții disparate, e iar
perioada aceea din an.

ochi. privire. buze. zâmbet. mâini. atingere.
toate
elemente ale unui discurs rămas
în epiderma cunoscătoarelor, un fel
de stigmat inversat, și amintirea
izolează oamenii în unele zile.

nu există dureri colective, nici măcar
colectivități ale purtătorilor durerii.
ceva
atât de singular, de amplu, de obscur
înainte de a fi intim, cadențat
nu se face
să fie banalizat într-o grămadă.

există doar Durerea.
una sfâșietoare și separatoare durere,
care vine când vrea și nici măcar nu cere
timp, pasiune sau lacrimi. ea
există, și-i destul ca timpul
să i se plece mut.