NOIembrie

Mă tot gândesc, de la o vreme, la iubire. Sau, dacă e să fiu sinceră, la iubiri. Trecute, prezente și viitoare. Și văd cum căutăm la nesfârșit replica perfectă.
Toți avem acel ceva ce poate cu ușurință trece drept iubire de referință, acea relație pe care o căutăm în toate care au ghinion să-i urmeze. Și căutăm, și căutăm, și ne învinovățim atunci când nu pare să mai fie nicăieri…ai zice că la nesfârșit.
Și, pentru unii, chiar așa e. Așa cred că ajung oamenii să fie prinși în relații toxice: sunt atât de convinși că au găsit replica perfectă a iubirii lor de referință, încât nici măcar nu se mai obosesc să vadă. Să se uite la relația aia și s-o vadă exact așa cum e, nefiltrată. Pentru că, de multe ori, nici măcar nu contează. Oricum nu căutăm relația de referință, ci felul în care ea ne făcea să ne simțim în propria viață, în propria poveste despre noi. Nu contează, în punctul ăsta ajunși, cum s-a întâmplat, realmente, povestea aia, sau care sunt, în realitate, punctele comune ale celor două povești.

Care…nu prea sunt. Fiindcă nu există două iubiri la fel. Sau care să semene și altundeva în afară de mintea protagonistului căutător.

Nu, prima iubire nu-i unică pentru că e prima. E unică pentru că e iubire, și fiecare iubire e singulară. E memorabilă (și) fiindcă e prima, dar unică? Unică e orice iubire, chiar dacă, la o adică, le poți grupa cinic într-o taxonomie a iubirilor: iubirea care te ridică la cer, ici, iubirea care se simte ca o întoarcere acasă după o zi grea, colo…și tot așa.
Și fiecare dintre iubiri te schimbă. Ne schimbă, pe toți.

De asta o iubire pierdută, încheiată, abandonată, nu se mai întoarce. Pentru că, oricât vrem de tare în unele zile, și mai ales în unele nopți, noi nu mai putem fi oamenii din povestea a cărei replică o căutăm.

Am pierdut nu doar povestea sau iubirea, ci și omul care obișnuiam să fim. Chiar dacă, uneori, cu greu poți spune că a fost o pierdere reală.

Ploaia

10536668_692070427534724_8282074189163189854_o

Ploua puternic, cu stropi reci,

Iuti, ce se cabreaza stralucind.

Se-mpletesc cu graba

Intr-o spirala ADN finita, fragmentara,
Un ultim act senzual
Inainte s-atinga, murind,
Solul.

Ploua crud, nemilos, intruziv
Cu lacrimile neplanse
Ale cine-mai-stie-carui duh morbid, nenumit.
Ploua asa cum plouam noi
Din priviri in clipe de tacere,
Asa cum parca aruncam o galeata
De vise desenate-n ulei; praf de stele
Peste un gard al Nicaieriului,
Un putred, cenusiu, smolit
Si vesnic gard; hotar hotarat.

Dar nu, a trecut “ieri”.
Azi nu te mai invata nimeni
Sa faci, din umbra genelor, ploi.
Privesti cu ochii tristi si goi
Banal de goi si despuiati de “Noi”
La umbra care pleaca

Chiar te gandesti de o s-o mai
Vezi vreodata aruncandu-se
In bratele tale peste prag,
Dulce singuratate-mpartasita,
Cu gust dulceag de sange, artificii si tutun.

Si fara ploaia Ei n-ai mai fi bine

Nicicand, secat si renegat definitiv

De viata, in exil. Desertul disperarii

Si moartea-ti pare azi un elixir

Cu nuante moi de curcubeu si
Alcalin, surogatul panaceului
Celui mai fin, inca nealterat
de Sublim. Eviscerarea
unui suflet gol si ruginit,
Scartaitura, Iad, Abandonare.
Lacrimi de neplans si vorbe
De nerostit vreodat’. Adunatura.

Inconfundabil

Image

O spun soptit, cu voce-aproape murmuranda

Cu licar de spaima in ochi

Si toata indoiala din lumea suferinda;

Mi-e teama.

 

Nu mi-e teama de oameni sau lucruri,

Ci doar de trecerea timpului peste noi,

Doi renegati repudiati pe vesnicie, goi,

Aflati acolo unde-atatea lucruri se termina

 

Mi-e teama in schimb

Ca nu te voi mai putea vedea zambind,

C-o sa ramana doar amintiri palide, anemice

Si ca totul se va termina neprevazut,

Vaduvindu-ma de Inconfundabilul din tine,

Neprevazuta calamitate-a fiintei marginite

 

Si dac-am o secunda de maxima sinceritate

E doar pentru ca mai apoi

Sa-mi inchipui o criza de identitate

Abil declansata de demitizarea

A tot ce-am avut pretios timp de-o viata

 

Si parca te vad cu lacrimi de gheata,

Dand libertate suspinelor ca vantul de iarna

Ce ma loveste insistent in orice dimineata,

Vrand parca sa-mi spuna c-am o alta viata

 

Dar fara tine nu exista viata,

E doar pustiu, disperare si-amar

Iar eu imi inec sufletul iar

In mlastina de apocalips a suferintei

 

Nici eu nu stiu, de m-ai putea crede,

Cu ce motiv iti las ce scriu acum,

Un fel de od-a spaimei negre, tot mai mute,

Ce ma-nsoteste zi de zi pe drum

Alaturi de privirea-ti calda si zambetul strengar,

Odoare-ale unei existente zbuciumate,

Dominate de ideea lui “in alta parte”.

 

M-ar prinde luna

Gonind pe poteci, spunand vorbe seci,

Cautandu-te-n toti, sperand sa te-ntorci, ca nebuna.

Patanie ca asta..nu cred ca mai e vreuna!