Estetica ciulinelui și alte bălării aproximativ-metafizice

Povestea asta începe de mult, acum 15 ani, adică prin 2004. Tehnologia nu acaparase încă totul. Sau, mai bine spus, abia apărea. Iar în sat, cu atât mai puțin.
În sat era, prins în zidul căminului cultural, un telefon public, cu cartelă. Da, nu avea fiecare familie fix, dar tot trebuia să țină legătura cu lumea și ceilalți, nu? Dar vedeta era altceva, un alt obiect.
Oracolul. Un caiet în care lipeai poze, desenai, scriai întrebări cât mai “capcană” și mai intime, cu un scris cât mai frumos, și le treceai, bineînțeles, la completat tuturor care contau. Prietenilor, colegilor de clasă, celui sau celei pe care o plăceai, colegilor din ani mai mari pe care îi admirai. Era o întreagă inginerie socială la mijloc și, de cele mai multe ori, un troc. “Îți completez, dar îmi completezi și tu mie apoi, da?” era cea mai auzită frază. Și, printre întrebările cele mai populare, era una la care se întâmplă să mă fi gândit și la mult timp după ce am terminat de completat ultimul oracol: “Dacă ai fi o floare, ce floare ai fi?”.
De obicei spuneam că o margaretă sau o albăstrea, sau ce flori puse de mama mi se mai păruseră mie frumoase în perioada aia. Cu timpul, în schimb, mi-a fost tot mai clar că singura plantă cu care mă identific e, de fapt, ciulinele.
O plantă stingheră, ușor de recunoscut, cu florile ei mov, dar bine înfiptă în pământ. O plantă care nu încearcă să epateze, să fie altceva decât e de fapt. Un străjer al drumului, un paznic al locurilor părăsite.
Evident, mereu am stârnit rumoare când am spus cuiva asta. “Cum să fii, mă, ciuline?”. Ca și când ar fi ceva rău. Dar nu e. E doar…altfel.
E o plantă care rezistă, cu rădăcini puternice, frunze relativ înguste și țepi care o fac nepopulară. Asta nu o oprește însă din a fi, în simplitatea ei, frumoasă.
Pentru că ciulinele, cu toată forța lui, e frumos, cu o estetică aparte. O frumusețe geometrică, derivată din el însuși, fără să caute influențe exterioare. Iar asta e ceva spre care am tins întotdeauna: frumosul.
Mereu am avut nevoie de frumos. De cărți frumoase, de culori, de flori, de locuri, de momente frumoase. Mereu am căutat să fiu frumoasă, așa cum am înțeles eu treaba asta. Dar numai în momentul ăsta am înțeles de ce.
Frumosul nu e doar frumos, frumosul e putere sub o formă sublimată. Și cea mai mare putere a frumosului e să vindece.
Încet, tăcut, pe nesimțite, doar fiind mereu acolo, o prezență constantă în mediul tău. Nu contează cum se manifestă el- poate ca dragostea unui animal, un tabiet migălos și neabandonat, o floare, muzică… Frumosul e oriunde, și uneori se insinuează în viața fiecăruia dintre noi fără să bănuim măcar. Influența frumosului nu ține de timp, și cu atât mai puțin de spații, fiind o bulă universală, dar cu toate astea profund individualizată.
Mă uit în spate, la toate lucrurile întâmplate și pe care le-am făcut, într-un final, să doară mai puțin. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără frumos. Fără elementele inutile în aparență, dar care, puse cap la cap, m-au ajutat să-mi construiesc o rutină de zile bune, care au devenit, așa, niște markeri ai mulțumirii și împăcării cu mine. Fără pisici, cărți, cafea, jazz, scris, cer de un albastru perfect sau apusuri ideale. Toate lucruri total inutile pentru oricine altcineva. Toate lucruri frumoase, care să te facă să vrei să continui și mâine ce ai început azi.
Frumosul nu-i linear, iar vindecarea, cu atât mai puțin. Dar evoluția lor în continuă mișcare nu e altceva decât parte din șarm, din poveste. Pentru că nici frumusețea, nici vindecarea, nu vin cu goarna. Nu. Vin tiptil, pe vârfuri, și doar când știu că pot să apară, fără să fie respinse.
Dar avem nevoie de frumos. O nevoie aproape organică de a observa lumea din jur, de a ne împrieteni cu ea, de a găsi ceva, orice, care să ne facă să zâmbim măcar puțin. E același tip de nevoie pe care îl avem atunci când e vorba despre mâncare: nu putem fi bine, sincer bine, nici fără mâncat, dar nici fără frumos.
Pentru că asta e de fapt puterea pe care o are frumusețea: de a face lumea să zâmbească sincer, măcar pentru o secundă.
Dacă revin la botanica mea jumătate metaforică, jumătate concretă, un ciuline e stabil. Dacă îl vezi pe marginea drumului azi, va fi acolo cu florile sale mov și mâine. Îți trebuie un târnăcop, timp și energie să-l muți din locul său. Pentru că acolo trebuie să fie, pentru că are un rost. E mai mult rost într-o tufă de ciulini de pe marginea drumului neasfaltat al unui sătuc, decât în toți trandafirii din florării. Și întotdeauna vindecarea emoțională are nevoie să aibă un rost, nu doar să fie unul. Da, o margaretă e gingașă, delicată și fragilă. E frumoasă și curajoasă în toată fragilitatea sa expusă liber. Dar numai un ciuline stă cu adevărat mândru, așteptând curios și cu lumină-n toată ființa orice-ar avea să urmeze.
Mă uit spre ciulinii de pe drum, din câmp, și mă întreb dacă oamenii cărora le-am spus asta au luat-o vreodată de bună, nu doar ca pe o metaforă. Apoi îmi aduc aminte că, la fel ca în orice context asemănător, dacă ăsta e adevărul meu, atunci ăsta este Adevărul, de fapt. Și că vindecarea, povestea felului în care am reușit să fac, măcar pentru o vreme, durerile din suflet să nu mai doară, e povestea unui ciuline rătăcit într-un lan de maci și albăstrele. Că e doar povestea mea, că orice i-ar urma după e de trăit, nu de judecat.
De asta, oricâte plante s-ar mai descoperi și oricâte reacții controversat-mirate aș întâlni pe drum, rămân un ciuline. Pentru că vederea unuia îmi aduce aminte că dacă am putut trece o dată prin tot, o pot face din nou. De câte ori este sau va fi nevoie.
Pentru că nimic nu-i mai liniștitor ca un ciuline pe câmp, vara, iar frumosul are nevoie, măcar uneori, de stabilitate și firesc, de naturalețe, ca să existe.
Nimic mai simplu și, la sfârșitul zilei, nimic mai uman. Nimic de care să fie mai mare nevoie, de fapt. Și nimic mai aruncat în derizoriu.

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, un roman cât un acasă


Ne-am întâlnit, clișeic și întâmplător, printr-o recomandare. Un prieten comun, cum s-ar zice. Inițial am fost intrigată, așa c-am căutat, ca o cititoare responsabilă și extrem de curioasă ce mă aflu, pe Google. Mare lucru n-a fost, însă, de găsit, așa c-am decis că merită citită.

Și nu mică mi-a fost mirarea să descopăr un roman…altfel. Pentru că Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, e un roman departe de a fi banal. De la scriitura caldă și tihnită, în perfect și cântărit contrast cu povestea pe care o spune, și până la marile, atât de marile teme despre care vorbește, e o carte ale cărei straturi se întrepătrund atent, echilibrat, fără disonanțe.

Nu-s o mare iubitoare a vieții la sat, dar pot da Cezarului ce-i al Cezarului: e, poate, cel mai bun roman despre viața satului. Satul se intersectează cu Istoria, cu Dumnezeu și, mai ales, cu indivizii, într-o poveste în care nu ruralul e vedeta, ci oamenii. Oamenii, cu toată încrengătura vieților lor, cu tot ce înseamnă rost, căutarea sau pierderea rostului, cu tot ce înseamnă emoție. Și asta fără să fie doar un alt roman despre țărani și pământ, o altă plictiseală înșirată pe multe pagini. Poate și fiindcă ruralul e doar un cadru, un context-pretext care facilitează și dă sens poveștii și, mai ales, rațiunii de a o spune.

E o poveste familiară, cu care probabil ne-am întâlnit toți cei ce-am avut vreodată legătură cu satele românești. Cu mici variațiuni ce țin de nuanțe, nu de fond, dar e puțin probabil să nu fi trăit sau să nu fi fost martori la derularea unei astfel de povești chiar noi, cei ce-o citim.

 E parte din farmecul cărții și ceea ce-i dă nota de tihnit, de acasă între patru coperți. Fiindcă așa cum există oameni-acasă, există, pentru unii, și cărți-acasă. Asta te face să te-ntrebi cât din poveste e, de fapt, istoria de viață a însăși autoarei, și cât e ficțiune.

Tocmai asta o face nepotrivită. Pentru că nu-i genul de carte pe care s-o iei la drum, să-ți țină de urât. Să mai citești câteva pagini în sala de așteptare, autobuz, metrou sau înainte de cine știe ce întâlnire. Nu. E o carte ce-și cere timpul ei, numai bună de citit cu pisica în brațe, în pat atunci când plouă, sau la cafeneaua ta preferată. O citești de drag, fără grabă, o lași să-ți fie un acasă literar, măcar pentru un timp. E, înainte de orice altceva, o carte-prilej-de-răgaz.

N-am să înșir X motive pentru care trebuie să o citești, pentru că nu cred și n-am crezut nicicând în asta. Am crezut întotdeauna însă în sinceritate, așa c-am să închei cu o confesiune: mi-e ciudă. Ciudă că n-am descoperit-o eu, de una singură, dar și că cel ce mi-a recomandat-o mă ghicește, în ciuda unei povești la fel de spinoase ca a romanului, atât de bine. Și e o ciudă ce m-a făcut să mustăcesc complice atunci când am terminat de citit ultimul paragraf, în liniștea casei. Pentru că de la un timp nici o întâlnire, nici măcar cea cu o carte, nu mai pare să fie la voia întâmplării, lipsită de rost.