#surogat

când stai la masă
cu cei care te-au trădat
vezi.
vezi cât de singură ești de fapt.
vezi cât de puternică ești de fapt.
vezi cum totul se duce de râpă
și zâmbești. un zâmbet calm.
tu ai mai trecut cândva pe acolo,
și știi că, dacă te zbați, se
poate supraviețui. tremur.

uneori îți aduci aminte
de ce-ai pierdut în ger,
și zâmbetul se stinge în singurătate.
vina redevine cea mai bună prietenă,
plânsul ce izbucnește din spatele alunițelor
de pe gât, cel mai vechi cântec.
îți aduci aminte de mâinile
pentru a căror atingere ai fi putut
să dai foc lumii, să-ți vinzi sufletul,
dar pentru care n-ai putut
să taci.

acum, mâinile care te știau pe de rost
ating altă piele, iar tu
nu poți decât să te uiți cu ochi mari, plânși,
la crăpătura ușii spre înăuntrul tău
care se face tot mai mică zi după zi.
îți urli în vis toată furia și durerea
pe care nu le poți urla trează,
ultima martoră a ce a fost.

cade luna.
își lasă cu indiferență lumina rece
pe pleoapele tale care se zbat în somn.
iar visezi. îl ții în brațe, mai mult mort decât
viu. oricum
el n-a fost cu adevărat viu decât cu tine,
tot ce-a urmat e un surogat ieftin. diluare.
cade lumina pe tine, și dimineața,
când singura căldură pe care o simți
e a soarelui pe pielea ta,
știi că să asculți de vocea care urlă la tine
E numai vina ta și n-o să te iert niciodată!,

abia aia
e adevărata trădare. măcar tu
încă nu te-ai trădat pe tine.
sângele lor apă s-a făcut de mult, atunci
când și-au îmbrăcat ura în bune intenții,
dar tot atunci sângele tău s-a trezit
și-a început să fiarbă. aripile tale sunt lichide,
visele lor sunt iarba de pe morminte,
realitatea ta e descântec și culoare pură,
ai murit

în public doar ca să reînvii, să te clădești
în spatele ușii închise.
când îți cresc aripile, nu-ți mai pasă de convenții, te uiți la stele
și știi că timpul vine, te cheamă
să-ți aduni respirațiile
ca să poți să zbori odată cu zorile,
că uneori trebuie să-ți speli sufletul cu lacrimile,
să trăiești durerile
ca să îți reînveți potecile.
trebuie să pierzi tot ce erai
ca să devii cea care ești.

Nebuloasa de argint

Image

Era un inceput de vara torid, undeva in lume. O eleva se plimba, cu pasi marunti, lenti, prin orasul ce intra parca in putrefactie. Avea “o fereastra”…si-o luase singura de fapt.

 Si acum cutreiera prin arsita de iunie viteaz, nestingherita, gandindu-se la tot felul de lucruri, iar, pe nesimtitite, a ajuns pe stradutele pavate ale parcului, parcul atat de pomenit de toti liceenii…fie mai mari, mai mici sau de-o varsta cu ea.

  Simtea cum o moleseala ii cuprinde corpul pe secunda ce trece, ca fiecare pas pe dalele parcului o infiorau. Era ceva bizar, parca ar fi pasit pe amintiri, pe sticla fierbinte si taioasa, pe ceva sfant.

   Se stia depasita de ceea ce simtea, asa ca se aseza pe o banca, la umbra unei salcii, sperand ca va trece repede…n-avea timp de pierdut.

Incerca sa ramana treaza, dar fu peste puterile sale. Bau o inghititura din sticla cu apa pe care o purta mereu la ea si, fara sa vrea, inchise ochii.

 Apoi, simti subit un val de racoare. Deschise laarg ochii sa vada ce e si se trezi in alta lume, una de vis…

Banca si parcul disparusera, iar ea statea pe pamant. Sau pe cer, nu era sigura inca.

 Era…alta lume. Una frumoasa, dar de o frumusete rece, moarta…Totul in jur era diafan, stralucitor si opulent. Si pentru prima data se trezi in ea instinctul : intai vazu cat e de mica si se temu. Apoi ,manata de curiozitate, se duse sa vada ce ascund faldurile mari. Si gasi, intr-adevar, un sevalet uitat parca de un pictor ce voia sa deseneze acolo.

    Cauta prin buzunare si gasi un creion. Cam tocit, dar..

 Incepu prin a desena o pisica. Si mata vargata, rosu cu mov, aparu langa ea, mieunand suav. Apoi urmara un stilou, o floare, un lac. Si, ca prin miracol, au aparut, pe rand, toate.

Acum ea devenise ce si-a dorit, ce a visat in secret…era Dumnezeul propriei lumi.

 Se simtea coplesita si singura ; singurul suflet din faldurile alea mari, de argint. Desena o usita si reveni in parc, mai bucuroasa ca oricand.

 Avea acum o a doua casa, o lume unde avea drept de viata si de moarte, care ii dadea aripi.

Lasase in locul ei, ca paznic loial, un catel visiniu si usa intredeschisa…ca sa se intoarca acolo, pe nebuloasa ei, oricand.

   Si pleca spre liceu zambind..acum intelesese care era magia parcului.

Renasterea unei arahnide

Image

 

M-ai omorat intr-o noapte obscura de mai,

Pe cand eram un acarian indragostit de tine

Strivindu-ma sub tocu-ti ascutit.

M-ai parasit ‘nainte de-a incepe

Zicand ca n-ai ce sa-mi dai,

Iar eu in tocul usii m-am pitit

Agonizand, cu ochii doar la tine,

Si-apoi, ei bine..

s-a intamplat…

 

Apoi mi-am facut cavou intr-o fasie grea

de chihlimbar,

Dar n-am facut multi purici nici acolo,

Caci zei m-au inviat, dandu-ti in dar

Tocmai umilul meu cavou, sa-l tii la gat

Iar tu zambeai, gatita in tricou-ti alb de polo

 

In suta de milenii ce-a trecut

De cand, pe jumatate mort, m-ai aruncat,

In tot acel rastimp m-am metamorfozat

In creatura cu picioare mici, firave,

Cu panza din matase sclipitoare,

Pe care-o vezi pazindu-ti credincioasa

Capul patului, fie de esti sau nu.

 

Si poate suta-mi de milenii

La tine n-a tinut mai mult

De-o ora, un sarut, sau o-adiere

de dulce, aspru vant;

Iar de mi-ai cere

Sa mor din nou pe-altarul fericirii

Gatit cu perle si bijuterii maiastre

M-as arunca din nou de la fereastra

Ce da spre marea ap-a nemuririi

 

Bolnav de molima iubirii,

Mereu am sa ajung la tine

Chiar de m-oi radia pe mine,

Etern nebun firav, blocat in Sine,

un capcaun ce-alearga beat pe sine

Jelindu-se c-ar fi uitat mireasma urii

 

 

 

Dar eu parfumul nu pot sa ti-l uit

De-as sti ca ma mai torturezi de mii de ori

Cu nepasare-ti veninoasa ce o ai in pori,

            In noptile de iarna cu cer plumbuit,

Doamn-a magiei si-a torturii!

 

Ma subjugi, m-aprinzi,

Ca dupa sa ma lasi, sleit de neputinta

Sa bajbai prin vami, turbat de dorinta,

Sa vreau sa te mai am, sau sa te prind

De fiecare data cand tu cazi

 

Stiu, sunt nebun, nici nu ma vad prea bine,

Dar nu pot pur si simplu sa uit

Zgomotul pasilor tai adus de vant,

Privirea-ti absenta spre mine

Atunci cand tragi, singura si trista din tigara,

Dar pot in schimb promite ca incerc

Sa fug, sa uit, sa plec, sau..sa te iert.

 

Dar asta, draga mea naluca,

Atarna doar de vorba ta.

De-i nu, eu plec indata,

Iar de-i da…

O vesnicie langa tine voi mai sta!