Eu și ibricul, o poveste de amor

Dacă există ceva bine știut despre mine, de apropiați și nu doar, acel ceva e dragostea mea pentru cafea. Pe care am tendința să o beau în loc de apă, spre exasperarea generală, și care se face, musai, la ibric. Dar povestea începe, ca orice poveste de dragoste, cu mult timp în urmă, cu un ibric. Ibricul mamei de cafea, veșnic cu preț de un sfert de ceașcă de cafea pe fundul lui, pe lângă care mă învârteam periodic de când aveam vreo patru ani. Ibricul care parfuma toată bucătăria și anunța, alături de cântecul cocoșului și de soare, că începe o nouă zi. Ibricul care aduna în jurul lui femei la povești, și pe mine la ascultat. Pe atunci, mă alegeam doar cu mirosul, indiferent cât de insistentă aș fi fost.

Stând și observând, însă, am descoperit că sunt mai multe feluri în care îți poți bea cafeaua. O poți face așa cum o face, de când o știu, mama: faci cafeaua, o pui în cană, și te apuci de treabă. Mai meșterești, mai iei o gură, și uite așa ajungi să tragi de ea bună parte din zi. Sau, la polul opus, poți face cafeaua, o torni în cană și, așa cum l-am văzut întâi pe tata făcând, cât timp îți bei cafeaua, faci doar asta. Nimic altceva.

La început, relația mea cu cafeaua era una socială. Îmi luam o cafea de la tonomat în pauzele de la liceu, sau când chiuleam cu colegele de la vreo oră. Atunci deveneam, într-un fel, copii mai mici ale mamelor noastre, care-și beau cafeaua în bucătărie, din căni de porțelan, la povești. Noi o beam din pahare de plastic, în parc sau prin oraș, povestind, la fel ca adultele noastre, te-miri-ce. Cu timpul, am început să-mi beau cafeaua și acasă, cu mama, povestind fiecare câte ceva. Uitându-mă în urmă, nu mi-a plăcut niciodată să-mi beau cafeaua altfel decât stând locului. Mi se pare că fură din farmecul momentului, că-l grăbește. La mine cafeaua n-a avut niciodată statut de utilitate, doar de moft. De necesitate, într-un fel, psihică.

Îmi aduc aminte că, într-o zi de iarnă, cam gri, am intrat pentru prima oară într-o cafenea 5togo. Trecuse ceva timp de când se lansaseră, și tot zisesem că mă duc să văd ce e cu ei. După timp bun de stat la coadă pentru diferite hârtii, ieșind în zloata de afară, i-am zis mamei că eu am nevoie de o cafea. Erau, întâmplător, chiar în drumul nostru. Contrastul dintre design-ul luminos, cu nuanțe pin-up, și griul general de afară, dintre zâmbetul de după tejghea și oamenii triști de afară, ne-au lăsat pe amândouă așa…ușor uimite. Iar de atunci, am tot trecut prin cafenelele lor de câte ori am fost prin preajmă, ca să vedem că atmosfera prietenoasă și cafeaua bună sunt constante peste tot.

Acum ceva timp, când deja aveam ibricul meu de aramă bine împământenit pe hota din bucătărie, iar oamenii din jur păreau să se fi resemnat cu cantitățile de cafea pe care le beau, primesc un mesaj care zicea așa: Bună!

Dana de la 5to go here

Am remarcat că în ultima vreme ne vizitezi des si ne bucurăm că #5togo se numără printre cafenelele tale preferate.

Am vrea să te avem mai aproape de noi și să faci parte dintr-o comunitate restrânsă de prieteni ai 5 to go. Astfel, am vrea să îți oferim un kit complet de cafea si accesorii pentru prepararea noului produs din meniul 5 to go, și anume cafeaua la IBRIK.

Prepararea cafelei la IBRIK reprezintă o experiență pe care mulți dintre noi poate am uitat-o și ne dorim sa o redescoperim împreună. Ne-ar bucura să vedem fotografii sau stories cu creativitatea, spontaneitatea și #experientaTAIbrik.”

Moment în care mintea mea s-a întors în timp, la unul dintre cursurile de Cultură Materială, în care Vintilă ne spunea, așa cum doar el știa s-o facă, despre cum economia bazată pe produs a început să fie înlocuită, tiptil, de o economie mai subtilă, dar nu mai puțin agresivă, bazată pe experiență. O treabă deloc inocentă, dat fiind că e ceva subiectiv și, deci, greu de evaluat: cum poți spune că experiența Celuilalt e, obiectiv vorbind, una proastă? Poți defini un produs prost, dar cum definești o experiență proastă? Am zâmbit amar, gândindu-mă că de acum felul lui de a explica treburi atât de complexe e o altă amintire savuroasă și, mânată de curiozitate, am acceptat invitația. Până la urmă, era vorba despre un brand care-mi place și de o inițiativă mișto, ce putea să iasă prost?

Trec zilele, și vine momentul în care primesc apel de la curier. Toată ziua stătusem de parcă urma să vină Moșul. Și, într-un fel, chiar venea. Până la urmă, singurul lucru de care eram sigură că o să fie parte din kit era cafeaua. Bun, și-n rest?

În rest, kit-ul meu de preparare a cafelei la ibric conținea un ibric roșu ca focul, să-mi surâdă norocul, o ceașcă de espresso cu motive populare românești și farfuriuță, două pahare-semnătură 5togo, și un bilețel simpatic, totul adunat într-o cutie accesorizată cu o glumiță care a prins pe internet (o altă semnătură a brandului e, de altfel, umorul).

Mi-am luat ibricul nou, ceașca, și am testat cafeaua în balcon, chiar de ziua bunicii și, cum credeam eu atunci, de ziua celei mai bune prietene. Primul lucru pe care l-am sesizat a fost cât de fin era măcinată cafeaua. Atât de fin, încât am trecut cu vederea faptul că, pentru gusturile mele, era un pic prea mult prăjită. Chiar și așa, e o cafea parfumată, cu o aromă blândă, ca de acasă. O cafea de băut în tihnă.

Pe mine experiența 5togo m-a purtat în timp, unul dintre paragrafele din bilețel întrebându-mă despre amintirile mele cu cafeaua la ibric, până în vremea copilăriei, când începutul școlii însemna umplutul unei găletușe cu măceșe, pe care s-o ducem cu noi în prima săptămână. Ca de obicei, mama își lua cana de cafea, pe mine de mână, găletușa, și plecam pe dealul din spatele casei la cules. Și ea mereu culegea mai mult și mai repede decât o făceam eu.

Aceeași experiență m-a făcut să beau mai puțină cafea. Nu pentru că o să mor de inimă, așa cum se miră apropiații că nu s-a întâmplat încă, ci pentru că micuța ceașcă e atât de simpatică încât nu-mi mai vine să mă întoc la cana mea veche, neagră, cu siguranță mai mare. Și tot ea mi-a arătat câtă creativitate se poate coagula în jurul unei cești mici de espresso: am văzut poze cu blănuri și perle, cu cărți, cu flori, lângă ceașca mică, decorată în stil popular.

Asta înseamnă, înainte de branduri, de cafea, sau de orice altceva, că oamenii au nevoie, încă, doar de-un prilej prin care să creeze ceva plăcut. De o scânteie. Și că sunt dispuși să accepte prilejul, indiferent de cine li-l oferă.

Și am mai descoperit ceva. Că sunt atâtea feluri de a îți bea cafeaua câți oameni pe lume, și că felul în care o faci evoluează în același ritm cu tine, ca om. Pentru mine cafeaua e momentul de meditație, de la momentul în care pun apa în ibric și până la ultima gură de cafea din ceașcă, prilej de autoanaliză și planificare, uneori de socializare. Un tabiet. Și, ca pe toate celelalte tabieturi ale mele, o iau foarte în serios. Poate de asta n-am încă espressor, sau măcar cafetieră. Pentru că simt nevoia pauzei pe care mi-o dă ritualul perparării cafelei, cu pașii lui mici și siguri, mereu aceiași.

Și pentru că, uneori, o cafea băută în tihnă sub cerul perfect albastru e o formă de terapie, de reconciliere a mea cu mine. Mai ales dacă în poală se culcușește o pisică, iar în căști se aude un pic de jazz.

H2SO4

alsina-abandoned-building-1

“Proza se scrie iarna”, ziceai filosofic.

“A, da? Pai asta-nseamna ca

In capul meu e iarna mereu”,

O iarna in care iluminatul stradal

E doar o amintire pictata-n cromatici calde,

Pretioase ca amintirile unui batran singuratic

Azi iluminatul a fost inlocuit,

In locul sau ni-i calauza muzica

Si fiecare strada-i cu a sa

Pe strada mea troneaza Verdi,

Iar de-o sa ninga, o fi Chopin,

Dar viata nu mai e un chin.

Cand o traiesti pe datorie

Devine plina de sublim.

Cum ziceam, incepe sa ninga, dar

Ecuatia “zapada+perechi+felinar”

Abia ce si-a iesit din uz de 5 sezoane,

Iar tu pe strazi esti mai stingher ca in bazar

In locul clasicii privelisti siropoase,

A tricotajelor, copiilor care se joaca,

Un cimitir e-acuma lumea toata

Caci ninge, nige cu acid din plin!

Si uneori viata redevine chin.

Pentr-o clipita-n graba vremii.

Oamenii stau si privesc din case,

Drumu-i pustiu, acidul te roade pana la oase

Iar in locul zambetelor, lacrimi atarna pe chipuri

Agatate de priviri ce duhnesc a ura,

A furie, razbunare si parfum

Atunci cand ninge cu acid sulfuric

Pana si apusurile se coloreaza-n verde;

O lume-ntreaga care-si schimba identitatea

Ca prin magie, de la o ora la alta,

Hocus-pocus, abracadabra, alacazam!

La-nceput mi-a fost frica,

“Ce dracu…” mi-am zis incuind usa.

Dar am stat si m-am pus pe cautat

Ca sa gasesc acelasi acid de-afara

Tocmai in cele mai nepatrunse adancuri ale mele,

Atunci am ras.

“Ce dracu”, mi-am zis iar,

“Numai tu te poti teme de tine!”

Asa c-am pus de cafea, doua cesti,

Una era a mea, si a doua

Pentru musafirul ce credeam ca vine.

Mai bine pregateam lapte pentru el,

Caci n-a venit decat un temerar,

Un motan alb cu ochi verzi ce mieuna rar,

Singurul curajos intr-o lume gri;

Goala, fara personalitate, terorizata

De lumea cea noua, de zapada transformata,

De moartea rutinei asa cum era

Am incetat sa rad, l-am mangaiat,

Si i-am impartasit rapid concluzia mea-

Lumea ramane aceeasi, chiar de-si va

Schimba continuu, fara discernamant, identitatea

Si singurul rau real e singuratatea,

Doar ea nu face parte din noi

Si ne invadeaza, erodandu-ne interiorul,

La fel cum acidul sulfuric ne arde carnea

Ea ne arde fiinta, altereaza noptile, existenta,

Iar cand o simtim visceral

Suntem un pic mai departe de pisoiul temerar,

Alb ca o stafie, nebunii unei lumi de carnaval

Cu o memorie scurta, pierduta in aval.

Noapte cu soare

Image

Era iarna. Iarna si, cu toate astea, soare. Da, vezi tu, iarna era pe sfarsite. Altfel, ai fi putut jura ca timpul s-a oprit in loc si n-avea sa mai plece din locul asta vreodata. Ramanea acolo, in satul colorat in cenusiu si mocirla. Timpul trecea lent pe-acolo, rar
intamplandu-se ceva cu-adevarat notabil. Caci, intre doua anotimpuri, asa masurau oamenii vremea, scurgerea ei- in intamplari.
Si oamenii..Oamenii nu erau oameni. Erau arhetipuri, personaje, fatete, dar din oamenii intregi, adevarati, nu mai ramasesera nici macar unul. Unii-au plecat, altii-au murit, iar altii, putini din fericire, au devenit la fel ca restul, cenusii.
Aveam soarele-n spate, cu razele captate toate de gluga cenusie, si mergeam la vale. Vedeam apa ce facea griul asfaltului sa semene cu o bucata de catifea, in timp ce masuram, cantaream din ochi aidoma unui judecator iscusit totul- case, oameni, zapada, cerul, padurea, interiorul. Magazinul Profesorului se-nchisese, vestind parc-o viitoare pustietate, iar oamenii se balaceau in aceeasi saracie ascutita care ajunsese, in rastimpul in care nu ma mai vazusera, sa le lase cicatrici adanci pana si pe chipurile candva netede, goale cu totul.
Ca pana si ochii le erau goi acestor asa-zisi oameni. Si, in general, erau goi toti. Goi pusca. Era ceva tragic, ceva nemilos si infiorator in nuditatea asta absoluta, absurda si gregara. Ma duceam la vale, spre ceea ce vedeam a fi parte din radacinile mele. Prinsa intre doua lumi, inca aveam curajul sa refuz orice tangenta cu valorile si normele lumii gri din care abia reusisem sa ies. Imi luasem de una singura permisiunea de a vedea lucrurile altfel decat ei, si, in general, de a le vedea.
In lumea in care imi aveam, de bine, de rau, radacinile, pana si cerul era altfel, era diferit. Norii erau, cel putin seara, gatiti in nuante felurite, ce acopereau tot spectrul, de la portocaliul scapat definitiv de sub control, la rosul visceral. Asa stiai ca e apusul de altfel. Asa si dupa dangatul de clopot ce venea dinspre biserica. Oamenii nu foloseau ceasuri, le purtau doar ca s-arate ca au. Cerul, nici macar dupa rasaritul lunii, nu era indigo. In lumea ce ma adoptase, in schimb, o data cu venirea apusului, nuanta molcoma si senina de azuriu, poate singurul lucru ce unea cele doua lumi, altfel la poli opusi, se stingea.
Mergeam gandindu-ma la culorile ce le avusese lumea asta candva. Ma gandeam la cum o fi aratat lumea asta pe vremea cand Nas trecuse si el, ca un novice, in galeriile prafuite ale personajelor atemporale, ce-au sa treaca din gura-n gura peste atatea alte generatii, asa cum s-a intamplat de-atatea alte ori. Asa au ajuns sa fie toti cenusii, toti identici- trasatura de arhetip, de personaj, de ne-om li s-a transmis prin siretlic, prin aer, ca un microb, prin povesti la gura sobei.
Eu sunt Ela, si nu stiu ce m-astept sa gasesc la tine de-ti spun toate astea. Ah, si nu
m-asteptam sa ai o canapea in camaruta asta. E totul atat de freudian…ah, dar sa continui. Am mers si-am si ajuns. In bucatarie, pe geam, se vad doua siluete. Sunt ele, Tina si Vera, doua dintre radacinile mele umane. Intru, le iau in brate- au amandoua ochii tristi. Imagineaza-ti numai: doua perechi de ochi mari, negri si tristi.
-Ce e ma cu voi? le-ntreb, cumva prevazand raspunsul.
-Ce sa fie..ce stii. A venit iar aia ca sa faca pe lupul moralist. Ca de ce n-are Tina note mari, ca de ce nu vreau eu la facultatea de medicina..Doamne, si cand o vedeam rosie la fata, cu paru’ ala zbarlit in toate directiile, urland ca o salbatica la noi, ca si cum am fi noi vinovate de toate neimplinirile ei..N-o mai suport, ma intelegi??
-Da, i-am zis cu o voce franta, stiu cum e dar stiu si ca va fi bine, le spun jucandu-ma cu parul lor. Mereu m-a lasat muta durerea altora si, de obicei, durerea celorlalti ma doare cu mult mai mult decat o face a mea.
Am stat, am vorbit, am desenat si..am plecat. Am plecat cumva daramata pe dinauntru, gandindu-ma la ce monumente sublime ale durerii sunt copilele astea doua. Norii erau un roz din cale-afara de aprins, amestecati cu cateva tuse timide de gri, care in combinatie cu albul zapezii si mirosul de lemn vechi si umed al gardurilor conturau un tablou de-a dreptul sinistru. La intoarcere, doi batrani crispati de vreme stateau la birt, de vorba, cu linistea celui care nu mai asteapta nimic de nicaieri. Trec, cu ochii pe cer si cu gandul
de-a nu ma mai intoarce vreodata, gand vechi de altfel. Mergeam cu pas intins si poate nu m-as fi oprit de n-auzeam o voce undeva in spate:
-Salut! Ce faci?
Am tras aer si i-am raspuns, desi in mintea mea se-nvalmaseau atatea.
-Bine, de la fete, tu?
-Eu cum ma stii. Sau, in orice caz, aproximativ. Dar nu prea pari nici tu schimbata.
-Ar trebui? il intreb cu-n zambet amar pe intiparit pe buze.
-Ei, Doamne, nu! Stii prea bine, noi te iubim oricum, fie ca te schimbi sau nu. Stii doar cat ne esti de draga.
-“Noi” ? “Ne” ? Care “noi”, de unde-atata?
-Cum care “noi” ? Noi, oamenii tai de-aici, pe care i-ai lasat la vatra.
-Ah. Voi..Ciudat. N-am avut niciodata impresia c-as conta pentru comunitatea asta, sau cum va place voua sa-i ziceti. Sau pentru voi oamenii conteaza si sunt pretuiti doar atunci cand pleaca sau cand mor?
-Esti rea. Doar atunci ne amintim de ei, doar ne stii firea, ne-o stii prea bine. Tu ai plecat…de tot?
-Da. N-am ce mai cauta aici, nu mi-e locul. Si da, v-o cunosc prea bine, dar n-am
inteles-o niciodata.
-Pacat, erai…altfel.
-Stiu prea bine, de-asta si plec. Hai c-am ajuns la poarta. Poate mai vorbim. Pa!
-Bine, pa! Cu siguranta mai vorbim.
-Daca zici..
Am deschis poarta si-am intrat. Am luat scrisoarea ce se gasea-n cutia postala si-am inceput sa urc ulita jilava cu pasul sigur al omului care stie ce-are de facut de la acel moment incolo.
Cand am ajuns, deja se-ntunecase. Am aruncat o ultima privire satului de case pitite printre dealuri si-am inceput sa ma gandesc. M-asculti?
-Da, n-am pierdut nimic, continua.
Ma gandeam la omul cu care m-am intalnit in drum spre casa. La cat l-am iubit, la cat
l-am dorit, la cat l-am plans. As fi dat orice sa nu mai stiu nimic, dar parca-mi e mai bine. Parca-mi pare bine sa-i vad degradarea aflata-n plin apogeu, sa il privesc in fata acum insexpresiva. Mangai scrisoarea si-ncerc s-o deschid fara sunet. Reusesc s-o deschid, reusesc s-o citesc.
Imi spune ca e norocos sa ma aiba, ca sunt de neinlocuit si ca o sa-mi fie mereu alaturi. Nu-mi venea sa cred ca pot fi, pentru cineva, de neinlocuit, indispensabila.
Stii, n-am inteles niciodata de ce se sperie oamenii de intuneric. De intuneric si de noapte in general. De ce le asociaza intotdeauna cu Raul. Nu s-or fi plictisit de cliseul asta rasuflat? Mie-mi place noaptea, as putea spune ca e anotimpul meu preferat chiar.
Ador linistea aia specifica noptilor tarzii, e-atat de..de naturala, de fireasca! Si-ntunericul e, intotdeauna, un val din cale-afara de moale, ce invaluie si cucereste totul in jur. Merg incet prin casa, pe dibuite, sa nu m-auda nimeni. Intreaga casa si, in general, intreaga asezare era invaluita-n negura si calm.
Ma gandeam la ce-avea sa urmeze, plimbandu-ma prin casa, mangaind intunericul cu podul palmei si cu varfurile degetelor.
-Am sa plec. Departe, de tot.
-Da, insa e asta o idee buna?
-De ce n-ar fi, ce sa fac aici? Sa mor? Sa ajung si eu ca astia, cu privirea goala si cu fruntea-ncruntata? Lumea mea nu-i nici pe departe o lume gri, sau o lume a portilor inchise cu lacat, nu. Mie mi-e sete de culori, de viata, de realitate, nu pot trai altfel, nu pot trai asa! Nu..o sa plec. O sa plec si-o sa-mi gasesc lumea care sa ma adopte, o lume care sa ma primeasca si care poate chiar sa ma iubeasca, intr-un final.
-Bun. Si daca n-o vei gasi? Atunci ce?
-Atunci o s-o creez eu, din nimic, de la 0. O iau de la geneza, oriunde dar nu aici. Va fi o lume cruda, vie, colorata si carnavelesca, o lume cum asta n-o sa fie niciodata. Da, va fi o lume frumoasa, stralucitoare in cruzimea ei, una ce nu va cunoaste nici pic de linearitate.
-E bine ca speri. Tu fa ce vrei, ce crezi de cuviinta, insa nu vei putea spune ca nu te-am avertizat. Ramai cu bine!
La capatul acestui acestui sfasietor monolog interior, m-am gasit in curte, plangand, tremurand, mangaind zapada. Inalt ochii sa mai vad o data Cerul, acel Cer care m-a tinut captiva-n lumea asta lineara, si pentru prima oara dup-atatia ani, am simtit un fior rece strabatandu-ma- erau toate fricile mele care, desi captive-ntr-un sipet, reusisera sa evadeze, si-acum se razbunau ruinand si ultimul boltar de liniste ramasa. Asa ca mi-am luat palaria gri din cui si-am plecat. Stii de ce te-am ales tocmai pe tine sa-ti spun?
-N-am nici o idee. Chiar, de ce?
-Fiindca esti la fel de linear si de gol ca ei. Stii, uneori e reconfortant. E ca o intoarcere la geneza, sau cum vrei tu sa-i zici.
-Aha. Inteleg, ii zisei eu, uitandu-ma spre ea. Nu pot spune c-ai facut o alegere buna sau nu, doar timpul va putea decide. Si?
-Si-am plecat. Dus-am fost! Am plecat, asa cum ma vezi. M-am dus, ca mai toti tinerii generatiei mele, in capitala, sa-mi caut viitorul.
-Si?
-Si l-am gasit. Era chiar dupa colt, la iesirea din metrou, parca ma astepta. Un viitor inalt, brunet, cu ochii violeti.
O priveam, cu ochi mari, cum statea cu mainile-n poala si-mi povestea toate astea la lumina unui bec mai chior si cea care se revarsa alene pe fereastra. Eram terapeutul cu cel mai saracacios si mai indepartat cabinet si mi se parea totul atat de bizar, atat de multa incertitudine era-n alcatuirea ei..si eu, un vlajgan cu pielea palida, stateam, pentru prima si cel mai probabil ultima data confuz in fata unei paciente. Si poate m-as mai fi gandit la multe, daca nu-mi destrama visele cu glasu-i de cristal.
-Dar n-a durat. Nici nu ar fi avut cum, eram prea diferiti. Si-n plus, la mine totu-i facut ca sa fie, mai devreme sau mai tarziu, distrus.
-Nu as spune asta dac-as fi tu, dar continua, ii spusei cu voce tremuranda, cumva aproape temator cand am vazut insusi Soarele oglindit in ochii ei. Dar nu era un soare banal, rotund si fierbinte, ci linear si efemer, ca focurile de-artificii ce luminau ades orasul.
-Lumea..Lumea am gasit-o. Nu fizic insa. Am gasit locul unde un asemenea demers ar putea nu doar prinde contur, ci fiinta de-a dreptul. Asa ca, m-am pus pe creat. Ce-a iesit, iti povestesc in alt context, alta data.
Si-a plecat. A plecat lasand usa-ntredeschisa, ca o promisiune a ce-avea sa urmeze. Iar eu..eu am ramas acolo, ascultandu-i cuminte cadenta pasilor pe trepte si gandindu-ma la cate comori mai avea de scos la lumina creatura asta, atat de frumoasa in ciudatenia ei remarcabila. Si-am realizat ca, in marea ei poveste, nu-s nici mai mult, nici mai putin decat un biet paragraf. Un paragraf mic si amarat ce-asteapta sperand cuminte sa il mai mangaie o data cu privirea, pentru ultima oara.