Building on ruins

This is a piece I’ve deeply thought about writing, as I can’t tell myself that I’m a fan of cheesy writings. However, this is about me, about you, and everything in-between, a little longer Thank You note.

 I can recall starting this column in November 2019. It was a gloomy, cold day, and I was feeling low. I was trying to find something to do that would actually make sense, something that would help both me and others. So I thought that it would be a good time to actually put my Psychology knowledge and my personal background to good use. This is how Tuesday Conversations started: from the mix of the thought that I’m not able to write consistently, the need of finding meaning in my life, and the wish to tell my story.

This is how the blog column got to cover all kinds of topics, talking about feminism, suicide, eating disorders, anxiety, saying no, or creating boundaries for the interaction with other people. And I’ve been up for a pretty big surprise, have to say. Not only I have found that I actually can write about various topics consistently, but I have also discovered that there were people that needed these topics to be addressed.

It seemed like those were not just parts of my story, but parts of a whole bunch of other stories which have, by now, found their voice. It was like the tribe I didn’t know I was belonging to found me without me asking for it to happen.

And this brought me to one of the most surprising conclusions so far: something can be built from scratch, even if the foundation is a ruin. Ruins are not dead. Even if what you build is a narrative, a story having her focus on aspects that have been rather hidden than put on display your building has meaning and a purpose to serve.

I can’t help but remember a thing a friend told me when we were talking about writing, drawing, and letting our writings and drawings roam free on the internet: I have always wondered how it feels to write about things so intimate and to share them with the world. It was that moment when I understood that I don’t see the things I’ve faced or the things that hurt me in the past as a private area of my life. Not anymore. Once they stopped hurting, they turned into stories to be told about passing through dark places, as I believe that no one should ever pass through dark times alone.

For me, life means stories to be told, as they are the best way to actually put together a group. Because a problem that no one talks about is a problem that doesn’t actually exist. And mental health has been for too long an invisible problem to keep being ashamed of it, especially when that shame affects us all.

Obviously, it was and still is a process that leaves me speechless every now and then. I write, I post, and it happens to look at those materials and tell myself Did I really write that? Whoa. as my 16 years old self would rather have died than admit there’s something wrong with her. This column helped me not just bring some issues to light or help other people recover, but it has also given me a measure of my evolution. I’ve read the writings and seen how far I’ve come, sometimes without even noticing the evolution,  the direction of the process.

In the end, this is how we learn, by doing things and looking behind us every now and then. And this is how one gets to understand that healing is, indeed, a process. Something beautiful, something spectacular, something deep, unique, and extremely personal. At the end of the day, there is no actual recipe for fast healing and even the thought of a universal recipe to heal one’s wounds sounds like a fantasy plot.

Just like our traumas and our life history, our ways of healing are unique. There are no two individuals with the same way of healing their wounds or the same way of living through their suffering. Actually, the mere idea of it sounds absurd as one is reading this. But this doesn’t involve that there are no common points, as they certainly do. The beauty of it though is the fact that you can’t find those common points without being brave enough to step in the lights and tell your story. You don’t even have to tell the world all of it, or to use words. You can sing, dance, paint, act, sculpt, run, draw, photograph, even film your story, your way out of the hurting. You have total freedom when it comes to how much you’re feeling to express about your journey, and you have total freedom when it comes to the way you choose to do it.

Tuesday Conversations, my mental health column, will go on. I’m deeply thankful for all the wonderful people I’ve met along the way, for their support and critics that helped me make it better, and I hope that more and more people will become brave enough to start telling their stories. Your stories matter, your feelings are valid, and your healing process is worth it. You, as individuals, are worth love, appreciation, respect, support, and help. Go into the world and allow yourself to get them.

Estetica ciulinelui și alte bălării aproximativ-metafizice

Povestea asta începe de mult, acum 15 ani, adică prin 2004. Tehnologia nu acaparase încă totul. Sau, mai bine spus, abia apărea. Iar în sat, cu atât mai puțin.
În sat era, prins în zidul căminului cultural, un telefon public, cu cartelă. Da, nu avea fiecare familie fix, dar tot trebuia să țină legătura cu lumea și ceilalți, nu? Dar vedeta era altceva, un alt obiect.
Oracolul. Un caiet în care lipeai poze, desenai, scriai întrebări cât mai “capcană” și mai intime, cu un scris cât mai frumos, și le treceai, bineînțeles, la completat tuturor care contau. Prietenilor, colegilor de clasă, celui sau celei pe care o plăceai, colegilor din ani mai mari pe care îi admirai. Era o întreagă inginerie socială la mijloc și, de cele mai multe ori, un troc. “Îți completez, dar îmi completezi și tu mie apoi, da?” era cea mai auzită frază. Și, printre întrebările cele mai populare, era una la care se întâmplă să mă fi gândit și la mult timp după ce am terminat de completat ultimul oracol: “Dacă ai fi o floare, ce floare ai fi?”.
De obicei spuneam că o margaretă sau o albăstrea, sau ce flori puse de mama mi se mai păruseră mie frumoase în perioada aia. Cu timpul, în schimb, mi-a fost tot mai clar că singura plantă cu care mă identific e, de fapt, ciulinele.
O plantă stingheră, ușor de recunoscut, cu florile ei mov, dar bine înfiptă în pământ. O plantă care nu încearcă să epateze, să fie altceva decât e de fapt. Un străjer al drumului, un paznic al locurilor părăsite.
Evident, mereu am stârnit rumoare când am spus cuiva asta. “Cum să fii, mă, ciuline?”. Ca și când ar fi ceva rău. Dar nu e. E doar…altfel.
E o plantă care rezistă, cu rădăcini puternice, frunze relativ înguste și țepi care o fac nepopulară. Asta nu o oprește însă din a fi, în simplitatea ei, frumoasă.
Pentru că ciulinele, cu toată forța lui, e frumos, cu o estetică aparte. O frumusețe geometrică, derivată din el însuși, fără să caute influențe exterioare. Iar asta e ceva spre care am tins întotdeauna: frumosul.
Mereu am avut nevoie de frumos. De cărți frumoase, de culori, de flori, de locuri, de momente frumoase. Mereu am căutat să fiu frumoasă, așa cum am înțeles eu treaba asta. Dar numai în momentul ăsta am înțeles de ce.
Frumosul nu e doar frumos, frumosul e putere sub o formă sublimată. Și cea mai mare putere a frumosului e să vindece.
Încet, tăcut, pe nesimțite, doar fiind mereu acolo, o prezență constantă în mediul tău. Nu contează cum se manifestă el- poate ca dragostea unui animal, un tabiet migălos și neabandonat, o floare, muzică… Frumosul e oriunde, și uneori se insinuează în viața fiecăruia dintre noi fără să bănuim măcar. Influența frumosului nu ține de timp, și cu atât mai puțin de spații, fiind o bulă universală, dar cu toate astea profund individualizată.
Mă uit în spate, la toate lucrurile întâmplate și pe care le-am făcut, într-un final, să doară mai puțin. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără frumos. Fără elementele inutile în aparență, dar care, puse cap la cap, m-au ajutat să-mi construiesc o rutină de zile bune, care au devenit, așa, niște markeri ai mulțumirii și împăcării cu mine. Fără pisici, cărți, cafea, jazz, scris, cer de un albastru perfect sau apusuri ideale. Toate lucruri total inutile pentru oricine altcineva. Toate lucruri frumoase, care să te facă să vrei să continui și mâine ce ai început azi.
Frumosul nu-i linear, iar vindecarea, cu atât mai puțin. Dar evoluția lor în continuă mișcare nu e altceva decât parte din șarm, din poveste. Pentru că nici frumusețea, nici vindecarea, nu vin cu goarna. Nu. Vin tiptil, pe vârfuri, și doar când știu că pot să apară, fără să fie respinse.
Dar avem nevoie de frumos. O nevoie aproape organică de a observa lumea din jur, de a ne împrieteni cu ea, de a găsi ceva, orice, care să ne facă să zâmbim măcar puțin. E același tip de nevoie pe care îl avem atunci când e vorba despre mâncare: nu putem fi bine, sincer bine, nici fără mâncat, dar nici fără frumos.
Pentru că asta e de fapt puterea pe care o are frumusețea: de a face lumea să zâmbească sincer, măcar pentru o secundă.
Dacă revin la botanica mea jumătate metaforică, jumătate concretă, un ciuline e stabil. Dacă îl vezi pe marginea drumului azi, va fi acolo cu florile sale mov și mâine. Îți trebuie un târnăcop, timp și energie să-l muți din locul său. Pentru că acolo trebuie să fie, pentru că are un rost. E mai mult rost într-o tufă de ciulini de pe marginea drumului neasfaltat al unui sătuc, decât în toți trandafirii din florării. Și întotdeauna vindecarea emoțională are nevoie să aibă un rost, nu doar să fie unul. Da, o margaretă e gingașă, delicată și fragilă. E frumoasă și curajoasă în toată fragilitatea sa expusă liber. Dar numai un ciuline stă cu adevărat mândru, așteptând curios și cu lumină-n toată ființa orice-ar avea să urmeze.
Mă uit spre ciulinii de pe drum, din câmp, și mă întreb dacă oamenii cărora le-am spus asta au luat-o vreodată de bună, nu doar ca pe o metaforă. Apoi îmi aduc aminte că, la fel ca în orice context asemănător, dacă ăsta e adevărul meu, atunci ăsta este Adevărul, de fapt. Și că vindecarea, povestea felului în care am reușit să fac, măcar pentru o vreme, durerile din suflet să nu mai doară, e povestea unui ciuline rătăcit într-un lan de maci și albăstrele. Că e doar povestea mea, că orice i-ar urma după e de trăit, nu de judecat.
De asta, oricâte plante s-ar mai descoperi și oricâte reacții controversat-mirate aș întâlni pe drum, rămân un ciuline. Pentru că vederea unuia îmi aduce aminte că dacă am putut trece o dată prin tot, o pot face din nou. De câte ori este sau va fi nevoie.
Pentru că nimic nu-i mai liniștitor ca un ciuline pe câmp, vara, iar frumosul are nevoie, măcar uneori, de stabilitate și firesc, de naturalețe, ca să existe.
Nimic mai simplu și, la sfârșitul zilei, nimic mai uman. Nimic de care să fie mai mare nevoie, de fapt. Și nimic mai aruncat în derizoriu.