#epilog

cerul scrie într-un alfabet nepământean
scrisori de-o moliciune tactilă
prin retină unei zile
ce tocmai și-a luat adio furiș.
cerul,
ca un balcon plat desfășurat,
o mare mută, albastră, fără briză
sau tactilitate.
biletul de dragoste al unei
povești cât o aripă de fluture.
orbire-n marginea luminii
puf răsfirat pe pleoapele lumii.

dacă aș putea să aleg,
aș alege să fiu o
scriitoare de epiloguri. bijutier
ce însăilează și dă altora
povești în loc de finaluri
de istorii
personale vecine cu nebunia în loc
de final.
oricum neprimit. dorit. căutat.

până atunci împart ca pe o pâine
cu lumea singurul final pe care-l am.
al meu. ăsta.
ăsta-i Finalul. cel de care
mi-am agățat perdele de fum, broderii
de vise, speranțe și argint viu. poate.
poate realitatea o să-mi spună
că a fost doar o păcăleală de 1 aprilie.
că i-a plăcut reacția mea și
a lungit-o.

ăsta
nu-i un final fericit
lumea mea nu-i făcută de Disney.
ăsta e doar un final, sinonim
cu o lungă, grea și-apăsătoare victorie.
ăsta e ultimul poem
mărturie a noastră. act
de deces și ceremonie de-ngropăciune.

chiar dacă noi nu mai există
decât în amintirea unei arhive,
oază de nostalgie, martor
al unui trecut perfect…
privit de la depărtare.
azi

prințul își caută locul sub soare,
împărțind numai accidental același cer
cu cea care-și găsea cândva regat
în distanța dintre brațele lui,
zidind din sclipirile ochilor ce o priveau
cu un amestec de dorință și melancolii
hotare rănilor de mai târziu

e mai,
și azi eu și cu tine
mai împărțim doar o amintire
și, dintr-o întâmplare-același cer.
e mai, și-am obosit
să mai încerc să sper.

#repetiții

mai naște-mă, mamă, o dată,
și ascunde-mă sub o piatră.
uită-mă acolo, lasă-mă
să văd cum trece pe lângă mine viața toată.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta parc-a fost croită
după un tipar străin de mine,
și acum tot caut, și caut, și-as vrea..

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta nu a fost făcută
ca să fie a mea. am uzurpat-o
accidental și mă doare
stând să-mi iasă printre coaste,
mi se prelinge dureros prin coapse,
doar-doar își găsește drumul
spre cel a cărui viață trebuia
să fie de i-o și lăsam.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că prea mă dor toate de parcă
aș fi o naufragiată
pe un pământ aspru și străin
al amestecului de vise care
nu-mi aparțin.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că de la atâta durere
mi se cojesc aripile
care-mi dormeau pe omoplați.
mi se albesc nopțile
când stelele-mi ziceau povești.
adu-mi aminte, numai, de ce ești.

acum durerea a ras tot
și nu mai am nimic. doar amintiri
din viața asta care nu-i a mea,
dar nu poate să fi fost a alteia.
mică la fel ca un ban de pe tejghea
și grea.
grea ca toate vorbele pe care
le-am pus la păstrare
doar-doar nu o să le afle nimeni.

e mică și dureroasă ca o piuneză în călcâi,
și nu mă crede nimeni, poți să-mi spui
de ce-mi albesc nopțile,
de ce tac stelele,
de ce singurul zgomot vine
ca un blestem bătrânesc uitat, din mine,
și de ce îmi urlă corpul în somn
de parcă m-aș duce singură să mor.
spune-mi, mamă, de ce m-am uitat tocmai

pe mine, dintre toate
poveștile care trebuie spuse,
de ce nu mă mai pot vedea cu aceiași ochi
cu care văd în oameni binele.
spune-mi de ce mă doare
fiecare pas pe care-l fac
în locuri ce le împărțeam la doi,

zi-mi tu
de ce nu îmi iau locurile înapoi
să le revendic iar la singular,
de ce nu pot face din viață un acar
cu care să-mi prind șalul de povești
pe care le zic să-ți amintesc cine ești
dacă nu pot nici măcar
găsi o viață pe care
să o pot simți a mea.

e tot ce vreau, mamă,
să mă mai naști o dată
și atunci să stau la pândă
și să m-arunc în spinarea vieții
pe care o s-o simt a mea.
să umblu cu ea prin lumea mare,
să nu mai fie doar o întâmplare
deja extravagantul fapt că sunt.

vreau să mușc din ghearele timpului
ce au miros de iasomie și neputință.
să aduc înapoi orașul la unu,
întorcându-se spre indivizibil
chiar înainte de apusul sidefiu.

că viața, altă viață, îmi pulsează viu
sub stern. îmi tresare
în buricele degetelor ce ating pielea
moale și leneșă ca un vis nou-născut
în fiecare dimineață. fă-mi o favoare,
mai naște-mă, mamă, o dată,
că asta n-a fost decât o repetiție
pentru ce-are să-mi fie viață adevărată.

viaț’aia violentă, caldă, brutală,
care poartă culori strigătoare la cer
și nu vine niciodată în casă, că ea
se-ntâmplă ca o ploaie de vară,
doar afară.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că mă erodează neliniștea
de-a nu ști dacă e bine viața mea,
dacă cine a găsit-o știe ce să facă cu ea.
și de nu poți să mă mai naști o dată,
atunci lasă-mă să o caut cu lumânarea
până o găsesc, de duminica până lunea,
călcând peste ce bombăne consecventă
toată lumea.

închide ochii, trage perdeaua,
și-o să îți arăt și ție când se-ntâmplă minunea,
că ai uitat să o vezi în sclipirea
de tăciune turbat pe care-o am în ochi
atunci când flăcări ies din mine
și visele-mi zboară, vibrând pe sub pământ,
tot mai departe, tot mai ale mele cu fiecare
gest, lacrimă, dor, furie oarbă, durere..cuvânt,
cu fiecare noapte albă-n care
plâng și tremur, înjur și scriu și descânt.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că acum nu ne-a ieșit niciuneia din noi
și-ți simt vinovăția fără sens între ploi
ce cad reci din senin, lăsând nedumerirea
și câte un curcubeu din loc în loc.
știu c-a fost greu și prima oară,
dar trebuie, chiar trebuie, s-o mai luăm
de la capăt, de la un alt capăt, încă o dată.

”Ai grija de tine!”

130924047584060098.jpg

E o formulare pe care o auzim pe toate drumurile, marcand, de obicei, un final al discutiei cu o persoana de care ne pasa. La cat de intens e folosita, ai putea chiar crede ca, in societatea noastra contemporana, grija e o valoare fundamentala. Ceea ce este si nu este real.

Este o afirmatie reala, si grija chiar este o valoare fundamentala, atunci cand vorbim despre grija fata de exteriorul imediat apropiat, de oamenii dragi. Este o afirmatie falsa, atunci cand raportarea se face la grija fata de propria persoana, acolo unde exista in mod evident lacune serioase. Asta se poate intampla si pentru ca nimeni, sau aproape nimeni, nu pare sa stie cum anume se traduce, in comportamente si actiuni concrete, a avea grija de tine. E ca si cum asteptam, cuminti, sa vina cineva si sa ne arate: ”Uite, ba, neispravitilor, asa se face!”. Sa ne dea reteta magica si noi sa trecem la treaba. Adaug aici si vechea, foarte vechea prejudecata ce facea din grija fata de propria persoana o forma indezirabila de egoism, si iata-ne ajunsi…unde-am ajuns.

Adica in pragul colapsului mental, in diferite grade si forme de manifestare, cei mai multi dintre noi, dar…suntem acolo. Si asta e, sau ar trebui sa fie, alarmant. Mai ales cand grija asta de sine, sau mai bine spus, reteta ei e, de fapt, ataaat de simpla. Si incepe, ca orice reteta buna, cu intelegerea.

Avem de inteles, inainte de orice, cateva treburi elementare. Si prin intelegere, ma refer si la acceptarea lor ca fapte, nu doar la aprobarea pasiva a existentei lor. Primul ar fi ca viata nu-i neaparat roz. Sau doar roz. Ca nu suntem toooot timpul bine dispusi, energici, productivi, cu chef de viata. Avem si zile cand nu vrem nimic de la nimeni, decat sa fim lasati in pace, sa nu facem nimic, sa ne izolam. Si e in regula ca ele exista, fiindca aduc un strop de echilibru. Unde s-ar ajunge daca am fi niste oameni pusi pe treaba tot timpul?

Al doilea, ar fi ca grija de sine e semn al respectului de sine, nu al egoismului. E in regula sa vrei sa ajuti, sa aduci ceva bun comunitatii, dar pentru asta trebuie sa fii in stare buna tu intai. Si asta inseamna ca nu exista nimeni care sa te invete cum sa ai grija de tine, e ceva ce descoperi personal, prin incercari multiple. Aparent, bunicii nostri stiau asta mai bine decat noi. O parte din segmentul asta al igienei mentale denumit grija de sine e constituit, zic eu, din mici placeri. Din tabieturi formate si respectate. Aici pot spune cu sinceritate ca imi respect bunica- are 84 de ani, o poveste de viata impresionanta, ca mai toti bunicii nostri, si, cu toate astea, are inca tabieturile sale de care nu se lipseste. Fie ca vorbim despre somn dupa-amiaza, citit, sau plimbari pe jos, inca le mai respecta, in masura in care fizicul o ajuta. Cred ca e cazul ca si noi sa adoptam genul asta de atitudine atunci cand vine vorba despre relatia cu noi insine.

Pentru ca grija de sine nu inseamna neaparat ca te duci la spa, la salon si la shopping. Evident, poate insemna si asta, si nu-i rau deloc, dar grija de sine, in esenta ei, se ocupa cu tot ce poate sa aduca o stare de bine si de liniste. Poate fi ziua in care te-ai uitat pentru a zecea oara la un film (si, evident, ai plans iar), sau o seara in care te pui sa dormi devreme, la fel cum poate fi ceaiul preferat baut din cea mai frumoasa cana, cu albumul tau de suflet ca fundal sonor, cartea aia pe care tot ziceai c-o citesti si fotoliul comod sau patul. Poate fi ziua din saptamana pe care ai desemnat-o ca fiind ziua ta, si-n care te ocupi linistit de toate chestiile pe care in mod normal esti prea aglomerat sa le faci- poate desenezi, poate iesi in parc sa te plimbi, poate gatesti cu prietenii sau, pur si simplu, dormi si nu faci nimic. Sau poate iti iei rucsacul si pleci o zi, doua, pe undeva. La fel de bine cum poate sa fie momentul tau cu tine de fiecare zi, si ziua aia pe care iti place sa ti-o aloci in intregime.

Toate astea sunt forme de grija fata de propria persoana, si, poate, cele mai eficiente moduri de a te dezvolta in mod real ca om. O sa sune nelalocul lui, dar pana si plansul poate fi o forma de grija fata de propria persoana, in conditiile in care ramane, din experientele mele, cea mai eficienta metoda de eliminare a surplusului emotional existenta pana in prezent. Deci e in regula, si chiar indicat, sa plangi atunci cand simti nevoia, cat timp o simti.

Grija fata de propria persoana mai implica, insa, si oameni. Si renuntare. Renuntare la acei oameni a caror prezenta in preajma noastra aduce ingrijorari, tristete, devalorizare in proprii ochi. Sau, pur si simplu, la acei oameni cu care pastram o relatie buna doar din inertie, fiindca “nu se face” sa nu mai vorbim cu ei. Cu care nu mai simtim ca am avea ceva comun. A caror prezenta in vietile noastre nu mai e aducatoare de bucurie, de calm, de bine. Sau, in cazurile extreme, dar tot mai dese, care s-au dovedit a fi toxici. Fiindca oricat de cinic suna, si legaturile umane au date de expirare. Nescrise, e adevarat, dar ele exista, si atunci cand sunt atinse, cea mai mare dovada de intelepciune, dar si de grija si respect fata de cine suntem, este sa renuntam la ele.

Iar al treilea lucru ce trebuie amintit acum si inteles, e ca exista atatea retete ale grijii fata de propria persoana, cati oameni pe lume. Ca nu exista forme superioare si inferioare ale grijii de sine. Exista, in schimb, forme reale, autentice, si surogate. Ca, uneori, diferenta intre autentic si surogat e facuta de cantitate, de grad, nu de comportament in sine. Iar atunci trebuie cautata, ca intotdeauna, cauza generatoare de dezechilibru. Pentru ca sigur exista si la fel de sigur e bine pitita pe undeva.

Singurul lucru ce ramane de spus e ca primul pas spre o lume, o societate mai buna, e un numar mai mare de oameni ce se ingrijesc sa le fie bine- fizic si psihic. O societate in care indivizii inteleg ca timpul in care nu fac nimic productiv, sau in care nu dau la fel de mult randament, e la fel de important in echilibrul macro al propriilor sisteme existentiale ca cel in care functioneaza la capacitate maxima. Ca diferenta intre un om cu tabieturi si unul care alearga de zor sa ii ajute pe toti poate ca nu se vede acum, dar se va vedea, cu siguranta, peste zece ani. Si ca trebuie sa ne preocupe binele nostru de azi in egala masura in care ne preocupa contributia la binele celor ce vor veni dupa noi. Altfel e doar o minciuna, una in spatele careia vom sti mereu ca se ascunde adevarul unei propozitii scurte: nu e, de fapt, bine pentru nimeni. Asa ca hai sa avem, fiecare, grija de noi insine, o grija reala de noi insine si, poate, atunci vom fi indreptatiti sa speram ca o sa fie bine pentru toti.