#cunoaștere

știu că o să citești asta,
chiar dacă nu o să zici nimic,
chiar dacă furiș, să nu-ți
recunoști nici măcar ție, și știu
că nu vei zice nimănui nimic despre ce-a fost

știu că, la ani distanță, corpul meu
încă a păstrat amintirea atingerilor tale
neștirbită. urme ca o hartă secretă,
ascunsă în plină lumină

știu că nu ai uitat vara
în care ne-am ciocnit ca din întâmplare,
și nici felul
în care te-am privit atunci când stele
începeau să răsară.
era vară și am știut că te văd
pentru ultima oară

știu că încă ai vii în minte toate detaliile
chiar dacă îmi ziceai
să nu mai fac presupuneri, chiar dacă
viața ta arată altfel acum, ai trecut peste,
știu
pentru că nici eu nu le-am uitat

știu că-n nopțile când nu pot să dorm
mă roade pe dinăuntru tot
ce-am fi putut să fim și n-am fost,
te-aștept oricât, poate singura
promisiune de care mă mai țin
și azi, cu dinții, ca un Sisif ce-a cucerit
culmile extazului și văile disperării.

și tu știi că ăsta e adevărul decantat în ani, mai greu decât vinul, că
nu-ți trebuie decât curaj,
că e nevoie de un mesaj ca să m-adun
și să facem lucrurile până la capăt, că
oricum toate poemele mele de la o vreme
sunt despre tine, despre lipsa ta, despre
durere, vicii, despre noi
I don’t wanna miss a thing

but are you ready to turn your words in life sequences?
are we there yet?

azi, viața doarme împărțită egal
în înainte și după bărbatul
cu foc în ochi și zâmbet cald,
azi
doare mai tare decât în toți anii ce s-au dus,
încă
aud sunet de sticlă spartă de podea atunci
când ți se rostește numele într-o încăpere,
neînțelegând parcă de ce
mai poartă și alți bărbați
numele tău.

#fantoma

“te-aștept oricât!”
ți-am zis într-o noapte de vară, în timp
ce două lacrimi paralele-mi ardeau
obrajii, gâtul și toată ființa.
“oricât ar dura. nu-mi pasă de timp, oricum
nu vreau pe altcineva.”
și-au fost
ultimele cuvinte spuse
care m-au durut.

de-atunci
toate cuvintele sunt doar ecouri,
toate durerile, copii
după durerea originară.

dar tu n-ai vrut o femeie
care s-aștepte oricât. ți-ai dorit
o femeie mai bună.
o femeie care nu-ți pune întrebări,
care nu se uită în ochii tăi ca să citească
toate lucrurile pe care nu i le spui, care
nu ridică ochii spre stele în nopțile verii
să lase
stelelor ce-i de făcut cu oamenii
ce i-au greșit vreodată.

de-atunci umbra mea a luat trup de om
și umblă zi-lumină prin tot felul de locuri,
face
nopți albe pe tot felul de poteci neumblate,
tărâmuri
care se ascund în spatele cuvintelor, în
sclipirilor ochilor când simte
crengi de copaci în păr și nisip sub tălpi,
trosnet de frunze și ramuri uscate, ape vuind, se aruncă

în singurele brațe ce au primit-o oricând
plouă
cu stropi mărunți și reci, ca fiecare
amintire a ei cu tine, cioplite-n
marmura roză a unui subconștient îmbrăcat
în valuri de trifoi alb și soare.
azi știe că nu-i minciună mai mare pe lume
ca mitul reîntoarcerii. oricât am vrea să fie
în altfel, unele
lucruri se întâmplă doar o dată.
iar azi, acum, când viitorul s-a întâmplat deja, de mână cu toate fricile ce n-aveau cum să se întâmple, azi, acum,
e prea târziu pentru orice și pentru tot
ce-aș fi putut să-ți fiu.

#infatuată

eșarfa roșie mă privește complice
din sertarul cu obiecte speciale,
îmi promite
că o să împărțim iar ore, minute, clipe
greu de uitat.
eu, ea, rochia roșie, dresurile plasă…
și un bărbat.

dar mâine se apropie cu fiecare azi,
dragostea ta mi-a fost cușcă,
pereții
m-au strâns pân-am simțit
cum mă înstrăinez de mine
durerea
singurul ghid spre o ieșire
altfel de negândit.

e mâine deja, port rochia
preferată a marii mele iubiri,
fiecare
zâmbet, prilej de bucurie, nou început
e încă o înmormântare
a tot ce-ar fi putut să fie și…n-a fost.
libertatea mi-a venit prin curier,
contracost.

viitorul răspunde la întrebarea
Oare m-a uitat?
o face
ghiduș, flirtând pe sub gene, privindu-mă
lung cu aceiași ochi verzi pe care mi-i aminteam.
viitorul
e gata să se-ntâmple, să vină,
să mă prindă hotărât de mână în timp ce
alungă fantome veninoase cu un zâmbet
prin care i se preling raze calde de soare